"Cine sustine ca n-au existat teroristi spune o porcarie," Profesor Andrei Firica, directorul Spitalului de Urgenta Floreasca. "Acum securistii vintura versiunea lor…'Ati tras voi, in voi, ca prosti,' Florin Crisbasan (Brasov, ian. 1990).
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information. [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 2009]
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
As opposed to the aforementioned Vladimir Belis, Pavel Corut, and Dan Voinea, all of whom who have strenuously and repeatedly denied the existence and use in December 1989 of atypical munitions of dum-dum bullets and vidia bullets, there exist those who have told us of the existence and use of these in December 1989.[2] They are essentially, for lack of a better term, former Securitate whistleblowers, who have admitted the Securitate’s role in providing the “terrorists” who caused so much destruction, mayhem, and loss of life in those days.
For years I have been essentially the sole researcher inside or outside the country familiar with and promoting the claims of 1) former Timisoara Securitate Directorate I officer Roland Vasilevici—who published his claims about December 1989 under the byline of Puspoki F. in the Timisoara political-cultural weekly Orizont in March 1990 and under the pseudonym “Romeo Vasiliu”—and 2) an anonymous USLA recruit who told his story to AM Press Dolj (published on the five year anniversary of the events in Romania Libera 28 December 1994…ironically (?) next to a story about how a former Securitate official attempted to interrupt a private television broadcast in which Roland Vasilevici was being interviewed in Timisoara about Libyan involvement in December 1989).
Vasilevici claimed in those March 1990 articles and in a 140 page book that followed—both the series and the book titled Pyramid of Shadows—that the USLA and Arab commandos were the “terrorists” of December 1989. What is particularly noteworthy in light of the above discussion about “exploding [dum-dum] bullets” was his claim that the USLA and the foreign students who supplemented them “used special cartridgeswhich upon hitting their targets caused new explosions” [emphasis added]—in other words, exploding or dum-dum bullets.[3]
The anonymous USLA recruit stated separately, but similarly:
I was in Timisoara and Bucharest in December ’89. In addition to us [USLA] draftees, recalled professionals, who wore black camouflage outfits, were dispatched. Antiterrorist troop units and these professionals received live ammunition. In Timisoara demonstrators were shot at short distances. I saw how the skulls of those who were shot would explode. I believe the masked ones, using their own special weapons, shot with exploding bullets. In January 1990, all the draftees from the USLA troops were put in detox. We had been drugged. We were discharged five months before our service was due to expire in order to lose any trace of us. Don’t publish my name. I fear for me and my parents. When we trained and practiced we were separated into ‘friends’ and ‘enemies.’ The masked ones were the ‘enemies’ who we had to find and neutralize. I believe the masked ones were the ‘terrorists’.[4] [emphases added]
As I have pointed out, despite the short shrift given these two revelations by Romanian media and Romanianists, one group has paid close attention: the former Securitate. That is not accidental.[5]
Those discussed as alternatively “commandos” or “professionals” appear to have been members of the so-called USLAC—Special Unit for Anti-terrorist and Commando Warfare. In 1991, Dan Badea summarized former USLA Captain Marian Romanescu’s description of the USLAC as follows:
THE USLAC COMMANDOS:
Those who had and have knowledge about the existence and activities of the shock troops subordinated directly to Ceausescu remained quiet and continue to do so out of fear or out of calculation. Much has been said about individuals in black jumpsuits, with tattoos on their left hand and chest, mercenary fanatics who acted at night, killing with precision and withdrawing when they were encircled to the underground tunnels of Bucharest. Much was said, then nobody said anything, as if nothing had ever happened.
Traversing the [Securitate’s] Fifth Directorate and the USLA, the USLAC commandos were made up of individuals who ‘worked’ undercover at different posts. Many were foreign students, doctoral students and thugs committed with heart and soul to the dictator. Many were Arabs who knew with precision the nooks and crannies of Bucharest, Brasov and other towns in Romania. For training these had at their disposal several underground centers of instruction: one was in an area near Brasov, while another—it appears—was right under the former headquarters of the PCR CC [communist party central committee building], a shooting range that was—discovered by accident by several revolutionaries during the events of December .”[6]
We also know from Romanescu and a second source that USLA commander Gheorghe Ardeleanu (Bula Moise) addressed his troops as follows:
“On 25 December at around 8 pm, after the execution of the dictators, Colonel Ardeleanu gathered the unit’s members into an improvised room and said to them:
‘The Dictatorship has fallen! The Unit’s members are in the service of the people. The Romanian Communist Party [PCR] is not disbanding! It is necessary for us to regroup in the democratic circles of the PCR—the inheritor of the noble ideas of the people of which we are a part!…Corpses were found, individuals with USLAC (Special Unit for Antiterrorist and Commando Warfare) identity cards and identifications with the 0620 stamp of the USLA, identity cards that they had no right to be in possession of when they were found…’ He instructed that the identity cards [of members of the unit] had to be turned in within 24 hours, at which time all of them would receive new ones with Defense Ministry markings.” [7][8]
In other words, a cover-up of a now failed attempt at counter-revolution—having been cut short by the execution of the Ceausescus, the object of their struggle—had begun. In the days and weeks that were to follow, the Securitate, including people such as the seemingly ubiquitous Colonel Ghircoias discussed in the opening of this article would go about recovering those “terrorists” who were unlucky enough to be captured, injured, or killed. By 24 January 1990, the “terrorists” of the Romanian Counter-Revolution of December 1989, no longer existed, so-to-speak, and the chances for justice and truth about what had happened in December 1989 would never recover.[9]
THE REVOLUTION WAS TELEVISED. THE COUNTER-REVOLUTION WAS VIDEOTAPED.
Poet, essayist, and NPR contributor Andrei Codrescu memorably turned Gil Scott Heron’s famous social commentary—“The Revolution Will Not Be Televised”—on its head, saying that contrary to what Heron’s song had led them to expect …in Romania, the revolution was televised! But if you read on or listen to Codrescu closely, it would be more accurate to say that he, like many Romanians and Romanianists, believes that what happened in December 1989 was a coup d’etat—he talks about the“staging of the revolution” and how the coup plotters “seized the means of projection”—and thus what he really seems to intend to say is that “the coup d’etat was televised.”[10]
On the other hand, Vladimir Tismaneanu is quoted as once having memorably said: ”The VCR killed Ceausescu even before his execution…It was the most important factor in terms of creating a mass consciousness.”[11] It is an important and insightful observation about the power of technology and the challenges it poses to centralized control, especially of the totalitarian state.
Ceausescu’s image and control was damaged by the video-player—to say nothing of, by live television, with the infamous “mirror-shattering” moment of 21 December 1989. However, as this paper has demonstrated, it is the video-recorder that has undone his final and unfortunately (ever)lasting “Christmas gift” to his Romanian subjects, and that has undone the lies of those—including certain past military prosecutors with roots in the communist era—bent on covering this up.
[1] This section borrows heavily from Hall 2008 and Hall 2006.
[2] In addition to these videos, I have thus far accumulated 45 mentions/claims of use of dum-dum and/or vidia bullets in December 1989. These include the testimonies of doctors who treated the wounded, but also military officers—not just recruits—who are familiar with ballistics. Separately, I also have accumulated 36 mentions/claims of people who were either killed or wounded by such atypical munitions during the events. Significantly, these include people killed or wounded prior to 22 December 1989 as well as after, and they are from multiple cities and a variety of locations for both periods—suggesting not accident, but a well-executed plan by the repressive forces of the Ceausescu regime, the Securitate and their foreign mercenary allies. See Hall 2008 for some of these.
[3] Puspoki F., “Piramida Umbrelor (III),” Orizont (Timisoara), no. 11 (16 March 1990) p.4, and Roland Vasilevici, Piramida Umbrelor (Timisoara: Editura de Vest, 1991), p. 61.
[4] “Dezvaluiri despre implicarea USLA in evenimentele din decembrie ’89,” Romania Libera, 28 December 1994, p.3.
[6] Captain Marian Romanescu, with Dan Badea, “USLA, Bula Moise, teroristii si ‘Fratii Musulmani’,” Expres (2-8 July 1991), pp. 8-9.
[7] Captain Marian Romanescu, with Dan Badea, “USLA, Bula Moise, teroristii si ‘Fratii Musulmani’,” Expres (2-8 July 1991), pp. 8-9.
[8] What evidence do we have that the “USLAC”—a reference attributed to Ardeleanu, discussed by Romanescu, and alluded to by Vasilevici (“commandos,” he specified the involvement of Arabs in his book) and the anonymous recruit (the “professionals in black camouflage”)—in fact existed? To me, the most convincing evidence comes from the comments of Dr. Sergiu Tanasescu, the medical trainer of the Rapid Bucharest soccer team, who was directly involved in the fighting at the Central Committee building. One has to realize that until his comments in March 1990, the very acronym “USLAC” and its extension does not appear to have appeared in the Romanian media—and has very rarely appeared since. Here is what he said:
Ion K. Ion (reporter at the weekly Cuvintul): The idea that there were foreign terrorists has been circulating in the press.
Sergiu Tanasescu (trainer for the Bucharest Rapid soccer club): I ask that you be so kind as to not ask me about the problem because it is a historical issue. Are we in agreement?
I.I.: O.K.
Tanasescu: I caught a terrorist myself, with my own hands. He was 26 years old and had two ID cards, one of a student in the fourth year of Law School, and another one of Directorate V-a U.S.L.A.C. Special Unit for Antiterrorist and Commando Warfare [emphasis added]. He was drugged. I found on him a type of chocolate, “Pasuma” and “Gripha” brands. It was an extraordinarily powerful drug that gave a state of euphoria encouraging aggression and destruction, and an ability to go without sleep for ten days. He had a supersophisticated weapon, with nightsights [i.e. lunetisti], with a system for long-distance sound…
Ion K. Ion: What happened to those terrorists who were caught?
S.T.: We surrendered them to organs of the military prosecutor. We caught many in the first days, their identity being confirmed by many, by Colonel Octavian Nae [Dir. V-a], Constantin Dinescu (Mircea’s uncle), [Army Chief of Staff, General] Guse, but especially by [Securitate Director] Vlad who shouted at those caught why they didn’t listen to his order to surrender, they would pretend to be innocent, but the gun barrels of their weapons were still warm from their exploits. After they would undergo this summary interrogation, most of them were released.
I.I.: Why?
S.T.: Because that’s what Vlad ordered. On 22 December we caught a Securitate major who was disarmed and let go, only to capture him again the next day, when we took his weapon and ammo and again Vlad vouched for him, only to capture him on the third day yet again. We got annoyed and then arrested all of them, including Vlad and Colonel Nae, especially after a girl of ours on the first basement floor where the heating system is located found him transmitting I don’t know what on a walkie-talkie.
I.I.: When and how were the bunkers discovered?
S.T.: Pretty late in the game, in any case only after 24 December. Some by accident, most thanks to two individuals [with a dog].
Sergiu Tanasescu, interview by Ion K. Ion, “Dinca si Postelnicu au fost prinsi de pantera roz!” Cuvintul, no. 8-9, 28 March 1990, 15. From Hall, 2006.
[9] For some of the discussion of how the problem was made to “go away,” see Hall 2006 and the section “Foreign Involvement.”
[10] Andrei Codrescu, The Hole in the Flag (Morrow and Company, 1991). For a discussion of this Codrescu’s sources and arguments, including his allegations of a Yalta-Malta conspiracy, see Hall 2005.
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information. [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 2009]
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
Video No. 3: Bucharest, Soft-nosed (“Dum-Dum”) Bullets Found in the Headquarters of the Securitate’s V-th Directorate
The third video was found by the blogger who goes by the handle “Claude 2.0” (Claude 2.0 Dupa 19 ani – Gloante dum-dum ? postare din 14 aprilie 2009). It shows people going through material including bullets found in the headquarters building of the Securitate’s Fifth Directorate (that charged with the personal protection of the Ceausescus). An article from March 1990 appended below has a senior arms specialist discussing his being summoned during these days to the zone around the CC building (where the Vth Directorate building was located), where he verified that “soft-nosed” bullets (known colloquially as “dum-dum”) were discovered (he then goes into detail about their properties). Discussion in the videotape about the box in which the bullets were discovered, as well as the comments of the arms specialist, suggest these were Kynoch-Magnum “soft-nosed” bullets—described in the article as “cartridges for [hunting] elephants.”
Video No. 4: Brasov, Morgue, Atypical (“Vidia”) Bullets
Video 4 comes from part 7 of Maria Petrascu’s 2005 documentary film “Revolutionary Brasov”
(Brasovul Revolutionar PARTEA 7 http://www.youtube.com/watch?v=P9z4wLuma0Q). It shows both the small, atypical, [“vidia”] bullets with which civilians and soldiers were killed, as well as an unidentified doctor speaking on 23 January 1990 in which he states that four of six soldiers he had looked at had been shot with great precision in the forehead with such bullets (film is also shown of their gruesome injuries). Maria Petrascu has described elsewhere what she and her husband found on 29-30 December 1989 at the County Morgue:
Even the halls were filled with the dead, there were over 100. They didn’t have any place to put them all, we walked through pools of blood, we saw the cadavers of children, young people, adults, shot in the forehead, in the heart, in the feet and abdomen with brains and intestines having exploded, nightmarish scenes that I shall never forget. It was then that we decided we wouldn’t rest until we discovered who fired, because we had begun to understand that many of those killed had been shot by guns with infrared scopes, by some professionals.[i]
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information. [Submitted 19 November 2009; PRB cleared 15 December 2009]
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
VIDEO KILLED THE DICTATOR…AND EXPLODES THE LIES OF HIS SUBORDINATES:
Four Videos in the Battle against Amnesia and Denial
For years, former Securitate and Militia personnel, and senior former communist party officials—in other words those most vested in the former Ceausescu regime and its legacy—have banked on the fact that the material evidence that could contradict their claims was absent, in fact did not and had never not existed. As a result of the odd twists, turns, and vagaries of post-Ceausescu politics—combining rigidly partisan political narratives with a remarkable permeability to the arguments and information of “the enemy of my enemy”—it is also the case, ironically, that many on the liberal, anti-communist side of political spectrum, have become vested in this assumption too. [i]
Before the advent in the mid and late 2000s of user-generated content video sites, much of what had been seen of the Revolution came from the studios and cameras of Romanian Television or foreign networks. The Internet and video sites such as Youtube, Daily Motion, and others have broken down the centralized control of other often individually-recorded images, ultimately challenging the sort of control over information exercised by a state agency such as, in this case, the military procuracy.
Video No. 1: Bucharest, Securitate Archives in the Central Committee Building, Dum-Dum and Vidia Bullets
(posted by Alexandru2006 at http://www.dailymotion.com/video/x7rojm_revolutia-romana-22-dec-1989-cd5_shortfilms) , the sequence from roughly 1:20 to 2:50 shows civilians in the bowels of the CC building in Bucharest—the focal point of the December events, from where Nicolae Ceausescu gave his famous “final speech” on 21 December and from which Front leaders addressed crowds on 22 December and after—showing the munitions found in the Archives of the PCR’s CC. The “dum-dum” bullets of “the elite shooters/commandos”—he mentions they are of West German manufacture—are identified for the camera, as are smaller, special bullets—which appear, based on other video, photos, and accounts, to be “vidia” bullets. [Following the two screen captures below is an article from 31 December 1989, “Cu ce trag teroristii?” (With What are the Terrorists Shooting), in which the journalist discusses having a West German-manufactured (RWS firm) “dum-dum” bullet in his hand, as well as the “unfortunately now-famous small bullets of 5,62 mm caliber” (vidia bullets). click to see in this version here: Cu ce trag teroristii]
DUM-DUM MUNITIONS OF THE SECURITATE’S ELITE SNIPERS (above); VIDIA BULLETS (below)
Video No. 2: Bucharest, Piata Aviatorilor, near TVR (Romanian state Television) headquarters, Vidia Bullets
(posted by Alexandru2006 at http://www.dailymotion.com/video/x7rob0_revolutia-romana-22-dec1989-cd4_shortfilms), a civilian shows how the bullets shot by “the enemy”—i.e. “the terrorists”—are different than the standard ammunition (7.62 mm) he and the others are using. Based on other video, photos, and accounts, these appear to be “vidia” bullets—there are many testimonies from those who fought in the area near the TV station regarding these bullets. [Below the screen capture: a photo posted on the Internet by Alexandru Stepanian, that he claims is a photo of one of these vidia bullets]
Munitie folosite in zilele Revolutiei
Imaginea a glontului vidia de 5,6 mm, tras la poarta din Pangrati a sediului TVR, in 22-23 decembrie 1989, de tineri vlajgani, in blugi, prinsi, dar eliberati de tov. General Tudor, activat de tov. Ion Iliescu.
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 23, 2009
Sunt mentionate cazuri din Brasov, Arad, Bucuresti, si alte locuri
1) Brasov: „Civilii primeau arme de proastă calitate, însă în morga spitalului Judeţean au fost găsite persoane ucise cu gloanţe Dum-Dum, care nu au fost distribuite revoluţionarilor [lucru confirmat in filmul lui Maria Petrascu]”, a povestit Vasile Mardare.
La 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, braşovenii şi-au comemorat, marţi, eroii căzuţi începînd cu noaptea de 22/23 decembrie. Comemorarea a avut loc în Cimitirul Eroilor din faţa Prefecturii, oficialităţile, asociaţiile de revoluţionari şi partidele politice depunînd coroane de flori. Un sobor de preoţi militari a săvîrşit slujba de pomenire a eroilor. „Din păcate, nu avem o imagine clară a ceea ce s-a întîmplat în timpul Revoluţiei. Este de datoria noastră să rememorăm evenimentele din DEcembrie 1989, faptele eroilor căzuţi în acele zile nu trebuie să se piardă în ceaţa istoriei. În faţa Eroilor ne plecăm capetele şi pentru ei trebuie să dăm dovadă că sacrificiul lor nu a fost inutil“, a spus la coemmorare, prefectul Ioan Gonţea. Urmaşii eroilor căzuţi în decembrie ’89, îşi plîng şi azi morţii şi nu pot uita faptul că încă nu au aflat cine le-a ucis copiii, părinţii sau fraţii. „Dacă în 20 de ani nu am aflat ce s-a întîmplat, nici nu mai sper ca cineva să-mi spună cine mi-a ucis soţul în 23 decembrie, el fiind unul dintre cei împuşcaţi cu gloanţe explozive. Am avut şansa să-l mai prind în viaţă, dar după zece zile s-a stins, iar eu, împreună cu cei doi copiii ai noştri am rămas să-l plîngem. Sper din tot sufletul că sacrificiul lui nu a fost inutil“, a spus soţia unuia dintre eroii căzuţi pentru victoria Revoluţiei.
“Ulterior aveam să aflu că un glonţ „dum-dum” a explodat lângă capul meu! Norocul meu a fost că în clipa respectivă palmele mâinilor îmi acopereau faţa, schijele intrând în mâna stângă. Atât eu cât şi Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. Am deschis ochii, eram speriat că am orbit. Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut peste volan, curgându-i sângele din gură. Mai târziu am aflat că un glonţ ieşit prin gură, i-a rupt patru dinţi. Speriat mi-am întors capul în cealată parte, tocmai când mandibula lui Doru Miclea a fost străpunsă de un glonţ. Dintr-o dată mandibula „i-a sărit” câţiva centimetri în faţă şi un şuvoi de sânge i-a ţâşnit pe gură! Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, în bazin şi în rinichi! Tot atunci, un glonţ „dum-dum” m-a lovit în laba piciorului. În momentul exploziei, adidasul mi-a fost smuls din picior! Apoi cabina basculantei s-a rabatat înainte şi am căzut de pe pod între malul râului Mureş şi intrarea în Ştrand! După circa 40 – 50 de minute am fost adunaţi de militarii care au inspectat zona, să vadă pe cine au împuşcat!” („Întrebătorul din Agora”, vol.I, p. 268 – 278).
Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.
5) Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.
Se împlinesc 20 de ani de la acel decembrie însângerat. Pe vremea aceea eram un puşti de 21 de ani, care terminase armata de câteva luni şi trudeam într-una din fabricile patriei, mai precis “Uzina de maşini electrice Bucureşti” (U.M.E.B).
Deoarece, înainte de stagiul militar, nu intrasem la Politehnică, la Facultatea de Electronică şi nu reuşisem nici să mă pregătesc pentru sesiunea din acel an, singura opţiune viabilă fusese să mă alătur clasei muncitoare biruitoare.
Lucram cu tot felul de unelte şi utilaje grele, iar accidentele de muncă erau destul de numeroase. Destui tineri de vârsta mea se alegeau cu membre amputate, sau chiar mureau, iar fetele erau practic scalpate în anumite cazuri, când îşi agăţau părul în diverse componente în mişcare, ale utilajelor pe care lucrau, cot la cot cu bărbaţii.
Aici am aflat pentru prima dată despre “revoluţie”. Cam pe 16 – 17 decembrie s-a auzit, printre muncitori mai întâi, ca un zvon, apoi pe la megafoane, unde Ceauşescu ţinea discursuri despre “agenturili străine” şi “elementele huliganice” care vor să destabilizeze ţara. Oamenii lucrau cu urechile ciulite la difuzoarele răspândite prin hale, sau se adunau în grupuleţe şi comentau cu înfrigurare evenimentele. “N-auzi bă, că îl dă jos pe Ceauşescu?!” “E groasă rău de tot! La Timişoara e răscoală, mor oamenii pe stradă!”
Secretarul de partid, un individ trecut de 50 de ani, înalt, masiv, cu o căciulă de astrahan pe cap şi încălţat cu nişte cizme de piele groasă, aşa cum purtau ofiţerii de armată, patrula agitat de colo-colo prin secţii. În zilele sale bune obişnuia adesea să urle la muncitori că “el este Ceauşescu în această fabrică”. Pe mine mă sancţionase cu mustrare, pentru că pe vremea aceea eram rocker şi aveam părul lung, lucru care nu se încadra în morala tinerilor din societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Acum “micul Ceauşescu” se dezumflase şi simţea că îi cam fuge pământul de sub picioare, ba chiar aveam impresia că se teme ca nu cumva muncitorii să se revolte împotriva lui şi să îl linşeze.
Pe 21 decembrie eram schimbul doi, aşa că dimineaţa eram acasă. Stăteam turceşte pe covor şi mă uitam la televizor, la mitingul unde Nicolae Ceauşescu încerca să “dreagă busuiocul” în ceasul cel de pe urmă. La un moment dat imaginea a început să tremure, Ceuaşescu a rămas blocat de uimire cu mâna în aer şi dinspre mulţime s-a auzit un vuiet de ţipete şi huiduieli care acopereau uralele şi aplauzele înregistrate pe bandă şi difuzate la megafoane.
A fost al doilea moment de şoc pentru telespectatorul român de atunci, după prima ştire, în stil Pro TV, din istoria României, aceea cu sinuciderea generalului Vasile Milea. Au urmat celebrele “Alo, alo…” ale lui Ceauşescu şi anunţul de toată jena, cu majorarea salariilor şi pensiilor cu 100-200 de lei. La nici o jumătate de oră de la acest eveniment incredibil, am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene. Din stradă se auzea un zgomot infernal, aşa cum nu mai auzisem niciodată, nici la meciurile de fotbal, nici la mitingurile populare la care eram scos cu forţa. Aveam impresia că trăiesc într-un film de război sau ceva de acest gen. “Jos comunismul!”, “Jos Ceauşescu!”, Jos Dictatorul!” Cine ar fi avut curajul să strige aşa ceva pe stradă în urmă cu câteva zile???
Mi-am urmat totuşi programul normal şi am plecat la serviciu, ca de obicei. Acolo mai toată lumea era adunată în secţie şi aştepta să primească semnalul de plecare. Am fost preluat imediat, împreună cu alţi câţiva tineri colegi şi am fost dus la comandamentul “Gărzilor Patriotice” din cadrul uzinei. Pentru cine nu ştie, “Gărzile patriotice” erau un fel de armată civilă
din care făceau parte practic toţi cetăţenii români de vârstă adultă, de regulă bărbaţi. Uniforma era aproape identică cu cea a armatei, cu singura diferenţă că, în loc de vestita bonetă, membrii gărzilor purtau un fel de bască sau beretă, aşa ca la vânătorii de munte.
Ajunşi acolo am primit imediat uniforme, iar pe post de armă câte o lopăţică rabatabilă de campanie, aceea pe care soldaţii o poartă la centură şi este folosită la săpatul tranşeelor. Am fost informaţi că vom merge în Piaţa Universităţii pentru a apăra ţara de huliganii unguri de la Timişoara care au venit să devasteze Bucureştiul. Lopăţelele în cauză erau destinate pocnirii în cap a acestor huligani.
Înainte să fiu îmbarcat în autobuzul cu destinaţia Piaţa Universităţii am aflat ce s-a întâmplat de fapt la mitingul care a declanşat rebeliunea de la Bucureşti, de la colegii din schimbul de dimineaţă care fuseseră trimişi acolo de liderii de la partid. La un moment dat cineva din mulţime a aruncat o petardă, care a creat panică în rândul participanţilor. Femeile au început să ţipe şi mulţimea început să se îmbulzească şi să se calce în picioare. În situaţia creată, nişte băieţi mai solizi şi cu ochii albaştri au început să strige “Jos Ceauşescu!”, “Jos Comunismul!” şi alte asemenea lozinci agitând participanţii neavizaţi. Şi aşa a început nebunia!
Autobuzul a fost parcat pe o stradă laterală în zona hotelului “Intercontinental” şi ni s-a spus să aşteptăm ca la momentul potrivit să primim semnalul de atac împotriva “huliganilor”. Am stat aşa vreo 2 – 3 ore, timp în care oamenii care treceau prin zonă, fie ei revoluţionari, fie huligani şi terorişti, ne arătau gestul acela cu degetul, ne înjurau, ne făceau bulangii
sau ne băteau obrazul.
Marele meu noroc, pentru care, poate, astăzi sunt încă în viaţă, a fost faptul că nu am primit acel de semnal şi după un timp, nu mai ştiu exact, ori liderul de sindicat ne-a dat drumul, ori am hotărât eu să cobor din autobuz şi m-am îndreptat spre casă.
Stau şi acum şi mă chinui să îmi amintesc cum am reuşit să mă strecor prin mulţime, fără să fiu linşat, fără să fiu udat de tunurile cu apă şi fără să primesc un glonte în cap. Am ajuns la metro şi am pornit spre casă cu convingerea tot mai clară că nu era vorba de o revoluţie populară ci de ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numeşte lovitură de stat.
În vagoane erau o mulţime de oameni, mulţi în perechi, uzi până la piele şi surprinzător, unii dintre ei erau foarte veseli râzând de parcă se întorceau de la un film sau spectacol distractiv.
Pe 22 decembrie nu m-am mai dus, am stat acasă şi am urmărit evenimentele la televizor, încă nefiind sigur dacă ce se întâmplă este real, sau doar visez. Am aflat în zilele următoare de la un coleg foarte entuziast, care fusese non-stop în Piaţa Palatului (acum parcă se numeşte Piaţa Constituţiei), cum zeci de puştani şi gură-cască de pe acolo fuseseră omorâţi de gloanţele, trase de soldaţii în termen, care ricoşau din pereţii clădirilor şi îi nimereau din greşeală.
M-am întors la muncă pe 23 sau pe 24 decembrie. În acele zile în Bucureşti domnea cu adevărat teroarea. Nu acea teroare închipuită din vremea regimului comunist, ci o teroare izvorâtă din teama pentru propria viaţă. Se auzeau peste tot vorbe că te poţi trezi oricând, în timp ce mergi liniştit pe stradă, cu un glonţ în cap, tras de lunetişti.
Am ieşit de la metrou, ca de obicei la staţia “Politehnica”, vis-a vis de complexul studenţesc “Leu” şi am luat-o pe bulevardul Ho Şi Min, actualul Vasile Milea, unde se afla uzina în care lucram. Am zărit un Oltcit avariat proptit într-un stâlp. Avea parbrizul şi un geam lateral făcute praf şi caroseria ciuruită de gloanţe. M-am apropiat şi am văzut la volan un bărbat corpolent îmbrăcat cu un pulover tricotat de mână cum se obişnuia pe vremea aceea, vânăt la faţă şi cu capul căzut într-o parte. Era mort. M-am mirat singur de faptul că nu eram deloc îngrozit, practic nu simţeam nicio emoţie. Am trecut mai departe şi m-am grăbit puţin pentru că din depărtare încă se mai auzeau rafale de arme automate.
Oamenii de prin zonă spuneau că bietul om din maşină fusese doborât de gloanţele lunetiştilor de pe acoperişul Academiei “Ştefan Gheorghiu” sau “Şcoala de partid”, cum se mai numea şi care avea sediul în apropiere. Apoi am aflat, tot din auzite, că a fost omorât de nişte muncitori idioţi din uzină, care au primit arme de la “Gărzile Patriotice”. Au început să se joace de-a războiul şi să someze trecătorii. Omul de la volan s-a speriat şi a acelerat, cineva a început să strige “Teroristul” şi au început să tragă în el până l-au omorât.
Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.
A urmat execuţia lui Ceauşescu, de Crăciun şi un Revelion trist şi tăcut, când îmi amintesc că au fost interzise petradele, pocnitorile şi artificiile pentru a nu fi confundate cu focurile de armă ale teroriştilor.
Treptat, după aceea, viaţa a început să revină la normal. Ziarele au început să se înmulţească şi să publice cu frenezie, cele vechi şi-au declarat independenţa şi libertatea şi şi-au schimbat denumirile comuniste. Iliescu şi ai lui au format Frontul Salvării Naţionale (FSN).
6) Revolutie? a fost o lovitura de stat cu participarea maselor.Adica masele au reactionat peste asteptarile celor ce au pus la cale caderea lui Ceausecu.De tras cu arma s-a tras cu arma si cu tunul(atnculin cladirea Militiei) la Sibiu. am auzit tras cine a vrut ca arme aveau toti armata,securitatae ,militieni unii,garrzile patriotice etc.sau impartit arem ca la nuta numa cien nu a vrut sa ia nu a luat si cine nu a ticipat.In Timisoara a tras armata pe langa luptaori din trupele sppeciale Roamne si diversionisti straini mercenari.Toti au tras si au intaratat multime.Aveam un fost coleg de scoala in armata la Timisora si ei au tras la revolutie.O ruda militian detasat inainte de a incepe era la reciclare in Bucuresi,a zis ca la un metru de le au ajuns niste gloante in perete cu vidia speciale numai usla cred ca aveau asa ceva si straini,mercenari etc.. • CA
Pot sa va spun ca eu am facut armata in timpul Revolutiei. Aspectul pe care vroiam sa vi-l marturisesc tine de faptul ca acest eveniment, Revolutia, a fost asteptat in toata luna decembrie, ‘89. Nu intamplator primeam zilnic alarme seara tarziu, chiar noaptea cand trebuia sa ne adunam pe platou cu tot echipamentul de lupta si ni se spunea mereu ca urmeaza sa primim o alarma adevarata. In 16 decembrie, cand s-a primit alarma cu indicativul “Radu cel frumos”, la fel ne-am adunat pe platou si asteptam sa ne spuna “tovarasul” comandant sa mergem la dormitoare. nu s-a intamplat insa asha si toata noaptea aceia am incarcat * in TAB-uri. Apoi ne-au spus tot pe platou ca trupe de teroristi si diversionisti au intrat in Timisoara si vor sa destabilizeze tara. Am plecat de pe platou toti cu gandul ca vom nimici fara remuscari orice inamic sau terorist. Am primit ordin sa tragem si fara somatie si sa avem si cartus pe teava, pt ca acestia au arme cu infrarosii f performante si pot vedea si noaptea. Stateam 9 ore in post la obiectivele importante si 6 ore de veghe. Au urmat 3 sapatamani in care am facut cel mult o baie si in care dormeam cu pistoalele automate in pat, cu port incarcatorul plin cu * si cu inca patru incarcatoare pline in buzunarele de la mantai. Si la masa mergeam cu armele dupa noi. peste tot. sunt multe de spus, insa, in privinta teroristilor treaba e cat se poate de limpede. au existat. se folosea altfel de *, cu gloante din vidia, au fost prinsi in arest si chiar ne cereau tigari, dar nu stiau sa vorbeasca in lb romana. noi le aratam arma in schimbul tigarilor. apoi au venit ordine de sus si au fost eliberati. nu se stie nici acum de catre cine si de unde veneau acesti teroristi imbracati integral in combinezoane negre. de ce nu intrebati soldatii acelor vremuri din unitatile in care s-a tras? veti afla f multe amanunte, esentiale poate.
Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis
1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.
După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.
Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.
“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.
Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.
Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…
“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!
“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa” Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ‘89
// <![CDATA[// <![CDATA[
//<![CDATA[
var m3_u = (location.protocol=='https:'?'https://as.gsp.ro/www/delivery/ajs.php':'http://as.gsp.ro/www/delivery/ajs.php');
var m3_r = Math.floor(Math.random()*99999999999);
if (!document.MAX_used) document.MAX_used = ',';
document.write ("");
//
// ]]>
Publicat in: myTex.ro – portalul tau de stiri online nr. 4980 din Ma, 22 Dec 2009
În urmă cu 20 de ani, în centrul Braşovului, aproape 100.000 de oameni strigau în faţa actualei Prefecturi: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.
În Braşov, oamenii au început să iasă în stradă în 21 decembrie. Startul l-au dat muncitorii de la ICA Ghimbav, care, au aflat că de la Fabrica de Avioane urmează a fi trimise la Timişoara două elicoptere. Atunci, în curtea întreprinderii, oamenii au început să protesteze, apoi s-au îndreptat spre Braşov, conduşi de Ioan Demi. Între timp, după ce au urmărit la televizor celebra adunare populară din Bucureşti, când dictatorul a fost huiduit de muncitorii aduşi pentru a-l ovaţiona, iar transmisia TV a fost întreruptă, braşovenii au început să se îndrepte către sediul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român (actuala Prefectură). S-au aprins lumânări lângă magazinul Universal (actualul magazin Star), iar forţele de ordine au intervenit. Pentru scurt timp, mulţimea a fost împrăştiată. Coloanele de muncitori încep să apară, iar în jurul orelor 17.00, îşi face apariţia, în faţa Judeţenei de Partid, şi grupul de muncitori de la ICA Ghimbav. Se trag salve de avertisment, mulţimea strigă „Fără Violenţă!”, se aprind lumânări, iar oamenii îngenunchează. Clădirea Judeţenei de Partid este înconjurată de o mare de oameni, care au rămas în stradă până în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când populaţia a oferit militarilor ţigări şi alimente. În acelaşi dimineaţă, angajaţii marilor uzine vin încolonaţi spre centrul oraşului.
Personalul secţiei Speciale de la Uzina Tractorul, unde se produceau tanchete, modifică circuitele electrice ale vehiculelor, pentru ca acestea să nu mai poată fi folosite în reprimarea manifestanţilor. De altfel, şi muncitorii fabricii de autocamioane, unde se produceau vehicule blindate, au demontat roţile şi volanele blindatelor, încă din 17 decembrie, pentru a nu fi utilizate în reprimarea mişcării de la Timişoara. În jurul orei 9.30, o delegaţie a manifestanţilor este primită la Comitetul Judeţean al PCR, unde cer demiterea lui Ceauşescu, însă delegaţia este respinsă deoarece nu cuprindea „reprezentanţi din toate colectivele de oameni ai muncii”. Mulţimea iritată ripostează prompt, scandând: „Nu mai vrem minciuni!”. La orele 12.00 îşi face apariţia, în zona actualului Colegiu Naţional „Unirea”, un grup de timişoreni, printre care şi copii, toţi îmbrăcaţi în roşu. Câţiva manifestanţi au apărut cu o creangă de plop, de care sunt agăţate câteva pere şi un pantof, iar mulţimea strigă: „Plopul face pere”, aluzie la o legendă urbană conform căreia, la un moment dat, dictatorul ar fi spus că îşi va pierde poziţia când va face plopul pere şi răchita micşunele. Ulterior, dinspre magazinul Universal se iveşte alaiul condus de părintele Coman, cu un prapur purtat în faţă, cu steaguri decupate, dar şi cu cizme şi cârnaţi agăţaţi de beţe.
Locuitorii scot la geamuri televizoarele, astfel că braşovenii sunt la curent cu evenimentele de la Bucureşti. Se urmăreşte în direct fuga dictatorului, iar entuziasmul mulţimii atinge cote inimaginabile.
Apar zvonurile
Euforia a durat destul de puţin, deoarece încep să circule tot felul de zvonuri, cum că ar fi otrăvită apa sau că vor fi atacate fabricile. În noaptea de 22 decembrie, pe străzile oraşului îşi fac apariţia maşini cu megafoane, din care se cheamă oamenii în centrul oraşului pentru a apăra Revoluţia. Noaptea, în jurul orei 2.00, se trage masiv din clădirea Modaromului, de pe Colegiul „Unirea”, din turla bisericii de lângă Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” şi din alte clădiri aflate în vecinătatea Prefecturii. În mai puţin de un sfert de oră sunt ucişi zeci de braşoveni nevinovaţi, veniţi să manifesteze. În dimineaţa zilei de 23 decembrie, oraşul arăta ca după un război urban, clădirea Hotelului Capitol fumega deoarece s-a tras cu aruncătorul de grenade asupra ei, iar platoul din faţa actualei Prefecturi, plin cu o zi înainte de manifestanţi, era acum gol. În schimb, spitalele din oraş erau pline până la refuz cu răniţi şi cadavre.
Ameninţarea teroristă
După aceste evenimente şi în contextul zvonurilor privind atacarea fabricilor de către terorişti se ia decizia scoaterii vehiculelor de luptă în stradă. Cum, în Braşov, unităţile militare nu deţineau vehicule de luptă, la Uzina Tractorul Braşov au fost asamblate în mare grabă două tanchete MLVM (maşini de luptă pentru vânătorii de munte), care au fost dotate cu muniţie de război, adusă de la unitatea de Securitate din Rulmentul. Tot în 23 decembrie, au mai fost asamblate încă două MLVM-uri, ce au rămas la dispoziţia conducerii fabricii, pentru a se riposta în cazul unor atacuri teroriste. „Aici exista fabrică de oxigen, fabrică de acetilenă, deci, dacă ar fi sărit acest obiectiv în aer, rădea jumătate din oraş”, povesteşte Aurel Moigrădan, inginer în cadrul Secţiei Speciale, unde se produceau aceste vehicule. Ulterior, au mai fost aduse de la Predeal alte şase tanchete. De asemenea, de la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov au fost preluate şapte vehicule blindate de tip TERA, ce au fost dotate cu armament preluat de la Unitatea Militară de pe Strada Mihai Viteazul. Aici, potrivit declaraţiei unuia dintre revoluţionari, Vasile Mardare, s-a petrecut un eveniment asemănător celui de la Otopeni. „Înainte de a ajunge la unitate, am sunat pentru a comunica numerele de înmatriculare ale vehiculelor blindate cu care mergeam pentru a ridica armamentul. Soldaţii de acolo ne-au confundat cu teroriştii şi au început să tragă în noi. Ne-au distrus cauciucurile, iar blindajul era ciuruit. Din fericire, nu a fost nimeni rănit”, îşi aminteşte revoluţionarul. În acelaşi timp, de la Comisariat (actualul Centru Regional Militar Braşov), membrii Gărzilor Patriotice, dar şi civilii au putut ridica arme doar cu buletinul. Astfel s-a organizat paza principalelor fabrici şi s-au instituit filtre în punctele fierbinţi ale oraşului, pentru a se evita atacarea Rafinăriei, a Uzinei Tractorul sau a altor fabrici unde se produceau substanţe periculoase. De altfel, toţi locatarii blocului situat la intersecţia străzilor Toamnei şi Vlahuţă au fost evacuaţi în dimineaţa zilei de 23 decembrie, deoarece de pe clădire s-au tras focuri de armă.
Vehiculele militare au patrulat pe străzi până în 15 ianuarie, iar tanchete cu echipaje mixte, formate din civili şi militari, au asigurat ordinea în oraş. „Peste tot pe unde am patrulat, când apăream cu tanchetele, înceta orice foc”, îşi aminteşte unul dintre revoluţionari.
Multe semne de întrebare
Revoluţionarii se întreabă şi acum cine este vinovat pentru uciderea celor 69 de braşoveni, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Parţial s-a răspuns, deoarece militarii care controlau ulterior clădirile din care se trăgea descopereau că se trăgea dintr-o clădire de către un grup al Gărzilor Patriotice sau oameni înarmaţi pe bază de buletin, în alte grupuri de gărzi patriotice sau civili ori militari. „Efectiv trăgeau unii în alţii, fără nici un discernământ”, îşi aminteşte Aurel Moigrădan. Acest scenariu pare a fi confirmat şi de Serviciul Român de Informaţii. Potrivit unui punct de vedere preliminar, publicat în volumul „Un pas spre libertate”, coordonat de Marius Petraşcu, masacrul din noaptea de 22 decembrie a pornit de la o rafală trasă de un angajat al Universităţii din Braşov, care a deschis foc automat din faţa actualei Prefecturi, gest ce a condus la dezlănţuirea bruscă a unei canonade în care s-au consumat peste 275.000 de cartuşe, soldată, în mai puţin de 20 de minute, cu 47 de morţi şi 79 de răniţi. În aceste condiţii, reprezentanţii SRI susţin că nu se poate stabili nici o culpă. De altfel, în acelaşi document se menţionează că cea mai mare parte a victimelor au fost cauzate de focurile de armă trase în mod accidental. Practic, teroriştii par a nu fi existat.
De cealaltă parte, rămân semnele de întrebare ale revoluţionarilor, legate de muniţia folosită şi de numărul mare de victime împuşcate cu precizie în cap. „Civilii primeau arme de proastă calitate, însă în morga spitalului Judeţean au fost găsite persoane ucise cu gloanţe Dum-Dum, care nu au fost distribuite revoluţionarilor”, a povestit Vasile Mardare. De altfel, el a reamintit şi de episodul petrecut la sfârşitul lunii decembrie, când în spatele actualului Grup Şcolar Industrial „Astra”, se pare că ar fi fost rănit un terorist. „Acolo am găsit urme de sânge, dar persoana împuşcată de noi a dispărut”, a mai spus acesta.
Se va mai afla adevărul?
Urmaşii martirilor Revoluţiei aşteaptă şi acum adevărul referitor la aceste evenimente. Astfel, nici Corneliu Boteanu sau Nicolae Ilici sau alţi părinţi ai căror copii au murit atunci nu au primit nici în ziua de azi vreun răspuns referitor la moartea copiilor lor. „Nu am aflat nici în ziua de azi cine a tras asupra unităţii militare unde îşi satisfăcea stagiul militar fiul meu. S-au făcut expertize, au constatat calibrele, ce fel de arme s-au folosit, dar nu am primit nici un răspuns. Tot ce am putut afla de la colegii lui Bogdan a fost că s-au folosit arme automate”, îşi aminteşte Corneliu Boteanu.
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information. [Submitted for clearance 19 November 2009; PRB approved 15 December 2009]
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
BANKING ON THE ABSENCE OF EVIDENCE…
If Rasvan Popescu’s account is correct, it is understandable why functionaries of the Ceausescu regime have long banked on an absence of evidence. For example, when asked if other than the standard 7.62 mm caliber weapons belonging to the Army were used in December 1989, Dr. Vladimir Belis, the head of the Institute of Forensic Medicine (IML) at the time, claims he doesn’t know and can’t say, because he claims no autopsies were ever performed—leading journalists to conclude that “therefore the tales of terrorists who shot with ‘dum-dum’ bullets, ‘bullets with vidia tips’ or bullets of large caliber, atypical for Romanian military units, will remain just stories that can neither be confirmed nor denied.”[1]
Former Securitate officer-turned journalist, novelist, and celebrity, Pavel Corut, has written alternatively derisively and sarcastically—well-nigh tauntingly—about the existence of such atypical ammunition and its use in December 1989:
“…Later I read fantastical and pathetic accounts according to which this [Army] officer died by being ‘hit by vidia and explosive [dum-dum] bullets.’ It isn’t the only case of a solider killed accidentally in warfare…”[2]
“Now we know that all the information…was false: there did not exist a special guard unit that pledged an oath of (legionary-like) fealty to the dictator, there did not exist snipers with infrared sighting systems, no one shot vidia bullets…”[3]
“Vidia bullets don’t exist anywhere in the world. And yet even the Army believed that the ‘Securitate-terrorists’ used vidia bullets….All this information was designed to create [the impression of] terrorists. To show the people and the whole world fanatical terrorists.”[4]
Last, but hardly least, military prosecutors with roots in the Ceausescu era, have assimilated or mirror such arguments. General Dan Voinea who headed the investigations from 1997-2001 and 2004-2008 said as much:
Romulus Cristea (journalist): “Did special ammunition, bullets with a vidia tip or dum-dum bullets, claim [any] victims? The press of the time was filled with such claims…”
Dan Voinea: There were no victims (people who were shot) from either vidia bullets or dum-dum bullets. During the entire period of the events war munitions were used, normal munitions that were found at the time in the arsenal of the Interior Ministry and the Defense Ministry. The confusion and false information were the product of the fact that different caliber weapons were used, and therefore, the resulting sound was perceived differently.[5][6] (Emphasis added)
The wonderful legalistic (alibi-bestowing) logic for Voinea and his colleagues then goes something like this: there exist victims requesting damages for injuries, loss of life, livelihood or property sustained during the violence of December 1989, their loss was real and deserves to be compensated by the Romanian state; but those initially considered guilty of causing much of this injury, loss of life, and damage and taken into custody in December 1989—the”terrorist” suspects—were (either) released in January 1990 (or were never captured in the first place), and so juridically there do not exist defendants; nor does there appear to still exist in the hands of the military procuracy much of the material evidence presented in 1990-1991—maps, videos, etc.—and, apparently, only four bullets; and no autopsies were officially performed on those shot in December 1989. So in essence, the only things left are the crimes themselves and the testimonies of those interviewed over the past two decades: no autopsy records, little material evidence, and the original suspects have gone missing…Conclusion: no atypical munitions existed, were used, or maimed or killed anybody, and there were no terrorists, everyone shot into everyone else in the chaos of the moment—or in other words, the exact argument which as we have seen has been with us since Florin Crisbasan and Emil Ivascu of Brasov related the former Securitate’s “line of reasoning” in mid-January 1990.
[2] Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 66 (43) 30 October-5 November 1991, p. 12. Paul Cernescu is Pavel Corut’s acknowledged alias. During his journalistic career at Ion Cristoiu’s Expres Magazin, he began by writing under this pseudonym.
[3] Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 65 (42) 23-29 October 1991, p. 12.
[4] Pavel Corut, Fulgerul Albastru (Bucuresti: Editura Miracol, 1993), p. 177. For background in English on Corut, see Michael Shafir, “Best Selling Spy Novels Seek To Rehabilitate Romanian ‘Securitate,’” in Radio Free Europe/Radio Liberty Research Report, Vol. 2, no. 45, pp. 14-18.
“La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare….”
[6] According to Sorin Iliesiu, the filmmaker who claims to have edited the chapter on December 1989 in the so-called Tismaneanu Raport Final, the “spirit of Voinea’s findings can be found in the Chapter.” Indeed, the chapter includes snippets from an interview between Dan Voinea and Andrei Badin (Adevarul , December 2006). The “indefatigable” Voinea, as Tom Gallagher has referred to him, continues to be defended by Vladimir Tismaneanu who has expressed support for Voinea’s investigations “from both a juridic and historic viewpoint” (see his post on his blog from 21 September 2009 Important este ca actiunea sa nu fie inchisa, nici juridic, nici istoric), avoiding any mention of the reasons for Voinea’s dismissal from the Military Procuracy, mistakes that Prosecutor General Laura Codruta Kovesi says “one wouldn’t expect even from a beginner” (for more on this and background, see Hall 2008):
Ce îi reproşaţi, totuşi, lui Voinea? Punctual, ce greşeli a făcut în instrumentarea cauzelor?
Sunt foarte multe greşeli, o să menţionez însă doar câteva. Spre exemplu, s-a început urmărirea penală faţă de persoane decedate. Poate îmi explică dumnealui cum poţi să faci cercetări faţă de o persoană decedată! Apoi, s-a început urmărirea penală pentru fapte care nu erau prevăzute în Codul Penal. În plus
, deşi nu a fost desemnat să lucreze, spre exemplu, într-un dosar privind mineriada (repartizat unui alt procuror), domnul procuror Dan Voinea a luat dosarul, a început urmărirea penală, după care l-a restituit procurorului de caz. Vă imaginaţi cum ar fi dacă eu, ca procuror general, aş lua dosarul unui coleg din subordine, aş începe urmărirea penală după care i l-aş înapoia. Cam aşa ceva s-a întâmplat şi aici.
Mai mult, a început urmărirea penală într-o cauză, deşi, potrivit unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, era incompatibil să mai facă asta. E vorba despre dosarul 74/p/1998 (dosar în care Voinea l-a acuzat pe fostul preşedinte Ion Iliescu că, în iunie 1990, a determinat cu intenţie intervenţia în forţă a militarilor împotriva manifestanţilor din Capitală – n.r.).
Apoi au fost situaţii în care s-a început urmărirea penală prin acte scrise de mână, care nu au fost înregistrate în registrul special de începere a urmăririi penale. Aceste documente, spre exemplu, nu prevedeau în ce constau faptele comise de presupuşii învinuiţi, nu conţin datele personale ale acestora. De exemplu, avem rezoluţii de începere a urmăririi penale care-l privesc pe Radu Ion sau pe Gheorghe Dumitru, ori nu ştim cine este Gheorghe Dumitru, nu ştim cine este Radu Ion.
„Parchetul să-şi asume tergiversarea anchetelor”
Credeţi că, în cazul lui Voinea, au fost doar greşeli sau că a fost vorba de intenţie, ştiind că acuzaţii vor scăpa?
Nu cunosc motivele care au stat la baza acestor decizii şi, prin urmare, nu le pot comenta.
Poate fi vorba şi despre complexitatea acestor dosare?
Când ai asemenea dosare în lucru, nu faci astfel de greşeli, de începător. Eşti mult mai atent când ai cauze de o asemenea importanţă pentru societatea românească.
(gasit la http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/pierdut-copil-caut-asasin-168828.html)
Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.
Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis
1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.
După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.
Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.
“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.
Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.
Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…
“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!
“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa” Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ‘89
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information.
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
“LOST”…DURING INVESTIGATION: WHEN ABSENCE OF EVIDENCE IS NOT EVIDENCE OF ABSENCE.[1]
From early in 1990, those who participated in or were directly affected by the December 1989 events have attested to efforts to cover-up what happened. Significantly, and enhancing the credibility of these accusations, those who claim such things come from diverse backgrounds, different cities, and from across the post-Ceausescu political spectrum. Further enhancing their credibility, in many cases, they do not attempt to place these incidents into larger narratives about what happened in December 1989, but merely note it as a fact in relating their own personal experiences.
Let’s take the case of Simion Cherla, a participant in the December 1989 events in Timisoara. Here is how Radu Ciobotea recounted Cherla’s story in May 1991:
Simion Cherlea also arrives, agitated. He received a death threat, wrapped in a newspaper. Next to it, in his mailbox, a bullet cartridge was also found. To suggest to him that that is how he would end up if…
–If I talk. Or if I have a copy of the file that I removed on 22 December 1989 from the office of the head of the county Securitate. There was a map of the 8 Interior Ministry formations from Timisoara and “registry-journal of unique ordered operational activities.” I gave them to Constantin Grecu (since transferred to the reserves), who gave them to Colonel Zeca and General Gheorghe Popescu. These documents were of great use…in the Army’s fight against the terrorists.
–Do you know what the deal is with such formations?…When I looked at the map, my eyes glazed over. Their formations were for entire zones where 10 to 12 nests of gunfire were programmed to shoot at a precise hour and minute! Can you imagine! And I, because I was trying to help in the fight against the terrorists, I turned it over to them! So now I asked for it to be used at the trial. In the registry everything was written: who ordered, who executed the mission, the place, the hour, how long it last, the impact. Great, all these documents are now said to have disappeared. And I am threatened that I too will disappear like them.[2]
The discovery and then disappearances of such maps showing the placement and actions of Interior Ministry units—in particular, the Securitate—was recounted by others in the early 1990s.[3]
Nor, as we saw earlier from Dr. Nicolae Constantinescu’s testimony above, could one count on the military prosecutor’s office. Jean Constantinescu [no apparent relation], who was shot in the CC building on 23 December 1989, stated the following in a declaration he gave just last year (as recounted by the investigative journalist Romulus Cristea):
I had two encounters with representatives from the prosecutor’s office. The first prosecutor visited me at home, around two months after the events, he listened and noted my account, and as a conclusion, informally, he said something to me such as “we already know a good part of the shooters, they can be charged and pay civil damages, you can be part of the lawsuit and request appropriate damages.” After hesitating, I added such a request, at the end of my written declaration, which I signed….
The second prosecutor, who later came to head the institution [the procuracy], invited me after several months to the office near Rosetti Square. At the end of the conversation, he attempted to convince me that we shot amongst ourselves [ie there was no real enemy, no terrorists].[4]
The second prosecutor’s actions, according to Constantinescu’s recounting, are very familiar. Already in mid-January 1990, participants in the gunfights of Brasov were telling the press that important evidence was missing and that the former Securitate were attempting to change the story of December 1989:
Florin Crisbasan: Now the securisti are spreading their version: “You guys shot into one another like a bunch of idiots.”…About 100 people were arrested as terrorists, but now they tell us they no longer have them…documents are missing, they don’t know how or what type: a video cassette that I wished to access, with film from the events, can no longer be found….
Emil Ivascu: If they tell us that “we shot among ourselves,” how the hell do you explain the ammunition with which they [the terrorists] fired? A bullet would rip your foot apart. We saw for ourselves these type of arms. Could just average civilians have been in possession of these?[5]
In May 1991, Gheorghe Balasa and Radu Minea described in detail for journalist Dan Badea the atypical ammunitions they found in the headquarters of the Securitate’s Vth Directorate (charged with Ceausescu’s personal security) building, including dum-dum bullets and special bullets (apparently vidia bullets). They noted the civilians and soldiers who had witnessed this find, and mentioned that a certain Spiru Zeres had filmed the whole sequence, cassettes that were available for the military procuracy.[6]
Journalist and documentary-maker Maria Petrascu, who with her since deceased husband Marius, had for years investigated the Brasov events, also drew attention to the type of ammunition used in December 1989 when she recalled in 2007 that, “For a long time the Brasov Military Procuracy didn’t do anything, although they had evidence, statements, documents, photos and even the atypical bullets brought by the families of those killed or wounded.”[7] A soldier shot on 23 December 1989 in Buzau recently admitted that his doctors changed their declarations regarding the bullet with which he had been hit—identified by another soldier with whom he was interned as a ‘vidia’ bullet—to standard 7.62 mm ammunition.[8] In fall 2006, the daughter of a priest recalled:
In December ’89, after he arrived from Timisoara, my father stayed with me on Stefan Cel Mare Boulevard [in Bucharest]. We returned to our home, on the corner of Admiral Balescu and Rosenthal. I found the cupboard of the dresser pure and simple riddled with bullets, about 8 to 10 of them. Someone who knew about such things told me they were vidia bullets. They were brought to a commission, but I don’t know what happened to them.[9]
This echoes something that Army Colonel Ion Stoleru was saying back in 1992: that the “terrorists” had “weapons with silencers, with scopes, for shooting at night time (in ‘infrared’), bullets with a ‘vidia’ tip. Really modern weapons,” to which he added, significantly, “The civilian and military commissions haven’t followed through in investigating this…”[10]
And yet, amazingly—despite all these testimonies regarding the existence and use of atypical munitions, or perhaps better put, precisely because of them—as of August 1991, Rasvan Popescu could report that “of the thousands of projectiles shot against the revolutionaries during December 1989, the Prosecutor’s office has entered into the possession of…four bullets. A ridiculous harvest.”[11]
[1] The origin of this phrase is apparently ascribed to the astronomer and scientist Carl Sagan, and only later became a favorite of former US Secretary of Defense Donald Rumsfeld.
[2] Radu Ciobotea, “Spitalul groazei nu are amintiri,” Flacara, nr. 19 (8 mai 1991), p. 4.
[3] See the sources listed in endnote 59, Hall 2006.
[10] Army Colonel Ion Stoleru with Mihai Galatanu, “Din Celebra Galerie a Teroristilor,” Expres, no. 151 (22-28 December 1992), p. 4, and “Am vazut trei morti suspecti cu fata intoarsa spre caldarim,” Flacara, no. 29 (22 July 1992), p. 7. Cited in Hall, 2008.
[11] Rasvan Popescu, “Patru gloante dintr-o tragedie,” Expres, nr. 32 (81) 13-19 August 1991, p. 10 (?).
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information. [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 1989]
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
Part II
Romania, December 1989: a Revolution, a Coup d’etat, AND a Counter-Revolution
This December marks twenty years since the implosion of the communist regimeof Dictator Nicolae Ceausescu. [1] It is well-known, but bears repeating: Romania not only came late in the wave of communist regime collapse in the East European members of the Warsaw Pact in the fall of 1989 (Poland, Hungary, the GDR, Czechoslovakia, Bulgaria), it came last—and inevitably that was significant.[2] Despite the more highly personalist (vs. corporate) nature of the Ceausescu regime, the higher level of fear and deprivation that characterized society, and the comparative insulation from the rest of the East European Warsaw Pact states, Romania could not escape the implications of the collapse of the other communist party-states.[3] Despite the differences, there simply were too many institutional and ideological similarities, or as is often most importantly the case, that is how members of both the state and society interpreted matters. “Going last” [in turn, in show] almost inevitably implies that the opportunities for mimicry, for opportunism, for simulation[4] on the one hand and dissimulation[5] on the other, are greater than for the predecessors…and, indeed, one can argue that some of what we saw in Romania in December 1989 reflects this.
Much of the debate about what happened in December 1989 has revolved around how to define those events…and their consequences.[6] [These can be analytically distinct categories and depending on how one defines things, solely by focusing on the events themselves or the consequences, or some combination thereof, will inevitably shape the answer one gets]. The primary fulcrum or axis of the definitional debate has been between whether December 1989 and its aftermath were/have been a revolution or a coup d’etat. But Romanian citizens and foreign observers have long since improvised linguistically to capture the hybrid and unclear nature of the events and their consequences. Perhaps the most neutral, cynical, and fatalistic is the common “evenimentele din decembrie 1989”—the events of December 1989—but it should also be pointed out that the former Securitate and Ceausescu nostalgics have also embraced, incorporated and promoted, such terminology. More innovative are terms such as rivolutie (an apparent invocation of or allusion to the famous Romanian satirist Ion Luca Caragiale’s 1880 play Conu Leonida fata cu reactiunea[7] , where he used the older colloquial spelling revulutie) or lovilutie (a term apparently coined by the humorists at Academia Catavencu, and combining the Romanian for coup d’etat, lovitura de stat, and the Romanian for revolution, revolutie).
The following characterization of what happened in December 1989 comes from an online poster, Florentin, who was stationed at the Targoviste barracks—the exact location where Nicolae and Elena Ceausescu would be summarily tried and executed on 25 December 1989. Although his definitions may be too economically-based for my taste—authoritarianism/dictatorship vs. democracy would be preferable—and the picture he presents may be oversimplified at points, the poster’s characterization shows that sometimes the unadorned straighttalk of the plainspoken citizen can cut to the chase better than many an academic tome:
I did my military service, in Targoviste, in fact in the barracks at which the Ceausescu couple were executed…It appears that a coup d’etat was organized and executed to its final step, the proof being how the President of the R.S.R. (Romanian Socialist Republic) died, but in parallel a revolution took place. Out of this situation has transpired all the confusion. As far as I know this might be a unique historical case, if I am not mistaken. People went into the streets, calling not just for the downfall of the president then, but for the change of the political regime, and that is what we call a revolution. This revolution triumphed, because today we have neither communism, nor even neocommunism with a human face. The European Union would not have accepted a communist state among its ranks. The organizers of the coup d’etat foresaw only the replacement of the dictator and the maintenance of a communist/neocommunist system, in which they did not succeed, although there are those who still hope that it would have succeeded. Some talk about the stealing of the revolution, but the reality is that we live in capitalism, even if what we have experienced in these years has been more an attempt at capitalism, orchestrated by an oligarchy with diverse interests…[8]
This is indeed the great and perhaps tragic irony of what happened in December 1989 in Romania: without the Revolution, the Coup might well have failed,[9] but without the Coup, neither would the Revolution have succeeded. The latter is particularly difficult for the rigidly ideological and politically partisan to accept; yet it is more than merely a talking point and legitimating alibi of the second-rung nomenklatura who seized power (although it is that too). The very atomization of Romanian society[10] that had been fueled and exploited by the Ceausescu regime explained why Romania came last in the wave of Fall 1989, but also why it was and would have been virtually impossible for genuine representatives of society—led by dissidents and protesters—to form an alternative governing body on 22 December whose decisions would have been accepted as sufficiently authoritative to be respected and implemented by the rump party-state bureaucracy, especially the armed forces and security and police structures. The chaos that would have ensued—with likely multiple alternative power centers, including geographically—would have likely led to a far greater death toll and could have enabled those still betting on the return of the Ceausescus to after a time reconquer power or seriously impede the functioning of any new government for an extended period.
The fact that the Revolution enabled the coup plotters to seize power, and that the coup enabled the Revolution to triumph should be identified as yet another version—one particular to the idiosyncracies of the Romanian communist regime—of what Linz and Stepan have identified as the costs or compromises of the transition from authoritarian rule. In Poland, for example, this meant that 65 percent of the Sejm was elected in non-competitive elections, but given co-equal authority with the Senate implying that “a body with nondemocratic origins was given an important role in the drafting of a democratic constitution”; in fact, Poland’s first completely competitive elections to both houses of Parliament occurred only in October 1991, fully two years after the formation of the first Solidarity government in August 1989.[11] In Romania, this meant that second-rung nomenklaturists—a displaced generation of elites eager to finally have their day in the sun—who to a large extent still harbored only Gorbachevian perestroikist views of the changes in the system as being necessary, were able to consolidate power following the elimination of the ruling Ceausescu couple.
The self-description by senior Front officials (Ion Iliescu) and media promoters (such as Darie Novaceanu in Adevarul) of the FSN (National Salvation Front) as the “emanation of the Revolution” does not seem justified. [12] It seems directly tied to two late January 1990 events—the decision of the Front’s leaders to run as a political party in the first post-Ceausescu elections and the contestation from the street of the Front’s leaders’ legitimacy to rule and to run in those elections. It also seems difficult to defend objectively as a legitimate description, since even according to their own accounts, senior Front officials had been in contact with one another and discussed overthrowing the Ceausescus prior to the Revolution, since there had existed no real competing non-Ceausescu regime alternative on 22 December 1989 (an argument they themselves make), and since they had clearly not been elected to office. Moreover, when senior former Front officials, Iliescu among them, point to their winning of two-thirds of the votes for the new parliament in May 1990 and Iliescu’s 85 percent vote for the presidency, the numbers in and of themselves—even beyond the by now pretty obvious and substantiated manipulation, surveillance, and intimidation of opposition parties, candidates, movements and civil society/non-governmental organizations that characterized the election campaign—are a red flag to the tainted and only partly free and fair character of those founding elections.
But if the FSN and Ion Iliescu cannot be accurately and legitimately described as the “emanation of the Revolution,” it also seems reasonable to suggest that the term “stolen revolution”[13] is somewhat unfair. The term “stolen revolution” inevitably suggests a central, identifiable, and sufficiently coherent ideological character of the revolution and the presence of an alternative non-Ceausescu, non-Front leadership that could have ensured the retreat of Ceausescu forces and been able to govern and administer the country in the days and weeks that followed. The absence of the latter was pretty clear on 22 December 1989—Iasi, Timisoara, and Arad among others, had local, authentic nuclei leading local movements (for example, the FDR, Frontul Democrat Roman), but no direct presence in Bucharest—and the so-called Dide and Verdet “22 minute” alternative governments were even more heavily compromised by former high-ranking communist dignitary inclusion than the FSN was (the one with the least, headed by Dumitru Mazilu, was rapidly overtaken and incorporated into the FSN).
As to the question of the ideological character of the revolt against Ceausescu, it is once again instructive to turn to what a direct participant, in this case in the Timisoara protests, has to say about it. Marius Mioc[14], who participated in the defense of Pastor Tokes’ residence and in the street demonstrations that grew out of it, was arrested, interrogated, and beaten from the 16th until his release with other detainees on the 22nd and who has written with longstanding hostility toward former Securitate and party officials, IIiescu, the FSN, and their successors, gives a refreshingly honest account of those demonstrations that is in stark contrast to the often hyperpoliticized, post-facto interpretations of December 1989 prefered by ideologues:
I don’t know if the 1989 revolution was as solidly anticommunist as is the fashion to say today. Among the declarations from the balcony of the Opera in Timisoara were some such as “we don’t want capitalism, we want democratic socialism,” and at the same time the names of some local PCR [communist] dignitaries were shouted. These things shouldn’t be generalized, they could have been tactical declarations, and there existed at the same time the slogans “Down with communism!” and flags with the [communist] emblem cut out, which implicitly signified a break from communism. [But] the Revolution did not have a clear ideological orientation, but rather demanded free elections and the right to free speech.[15]
Romania December 1989 was thus both revolution and coup, but its primary definitive characteristic was that of revolution, as outlined by “Florentin” and Marius Mioc above. To this must be added what is little talked about or acknowledged as such today: the counter-revolution of December 1989. Prior to 22 December 1989, the primary target of this repression was society, peaceful demonstrators—although the Army itself was both perpetrator of this repression but also the target of Securitate forces attempting to ensure their loyalty to the regime and their direct participation and culpabilization in the repression of demonstrators. After 22 December 1989, the primary target of this violence was the Army and civilians who had picked up weapons, rather than citizens at large. It is probably justified to say that in terms of tactics, after 22 December 1989, the actions of Ceausist forces were counter-coup in nature, contingencies prepared in the event of an Army defection and the possibility of foreign intervention in support of such a defection. However, precisely because of what occurred prior to 22 December 1989, the brutal, bloody repression of peaceful demonstrators, and because the success of the coup was necessary for the success of the revolution already underway, it is probably accurate to say that the Ceausescu regime’s actions as a whole constituted a counter-revolution. If indeed the plotters had not been able to effectively seize power after the Ceausescus fled on 22 December 1989 and Ceausescu or his direct acolytes had been able to recapture power, we would be talking of the success not of a counter-coup, but of the counter-revolution.
A key component of the counter-revolution of December 1989 concerns the, as they were christened at the time, so-called “terrorists,” those who were believed then to be fighting in defense of the Ceausescu couple. It is indeed true as Siani-Davies has written that the Revolution is about so much more than “the Front” and “the terrorists.”[16] True enough, but the outstanding and most vexing question about December 1989—one that resulted in 942 killed and 2,251 injured after 22 December 1989—is nevertheless the question of “the terrorists.” Finding out if they existed, who they were, and who they were defending remains the key unclarified question of December 1989 two decades later: that much is inescapable.[17]
[1]The hyperbolic and popular academic designation of the Ceausescu regime as Stalinist is not particularly helpful. Totalitarian yes, Stalinist no. Yes, Nicolae Ceausescu had a Stalinist-like personality cult, and yes he admired Stalin and his economic model, as he told interviewers as late as 1988, and we have been told ad nauseum since. But this was also a strange regime, which as I have written elsewhere was almost characterized by a policy of “no public statues [of Ceausescu] and no (or at least as few as possible) public martyrs [inside or even outside the party]”—the first at odds with the ubiquity of Nicoale and Elena Ceausescus’ media presence, the second characterized by the “rotation of cadres” policy whereby senior party officials could never build a fiefdom and were sometimes banished to the provinces, but almost were never eliminated physically, and by Ceausescus’ general reluctance to “spoil” his carefully created “image” abroad by openly eliminating high-profile dissidents (one of the reasons Pastor Tokes was harassed and intimidated, but still alive in December 1989) (see Richard Andrew Hall 2006, “Images of Hungarians and Romanians in Modern American Media and Popular Culture,” at http://homepage.mac.com/khallbobo/RichardHall/pubs/huroimages060207tk6.html). Ken Jowitt has characterized the organizational corruption and political routinization of the communist party as moving from the Stalinist era—whereby even being a high-level party official did not eliminate the fear or reality of imprisonment and death—to what he terms Khrushchev’s de facto maxim of “don’t kill the cadre” to Brezhnev’s of essentially “don’t fire the cadre” (see Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, especially pp. 233-234, and chapter 4 “Neotraditionalism,” p. 142). The very fact that someone like Ion Iliescu could be around to seize power in December 1989 is fundamentally at odds with a Stalinist system: being “purged” meant that he fulfilled secondary roles in secondary places, Iasi, Timisoara, the Water Works, a Technical Editing House, but “purged” did not threaten and put an end to his existence, as it did for a Kirov, Bukharin, and sadly a cast of millions of poor public souls caught up in the ideological maelstorm. Charles King wrote in 2007 that “the Ceausescu era was the continuation of Stalinism by other means, substituting the insinuation of terror for its cruder variants and combining calculated cooptation with vicious attacks on any social actors who might represent a potential threat to the state” (Charles King, “Remembering Romanian Communism,” Slavic Review, vol. 66, no. 4 (Winter 2007), p. 720). But at a certain point, a sufficient difference in quantity and quality—in this case, of life, fear, imprisonment, and death—translates into a difference of regime-type, and we are left with unhelpful hyperbole. The level of fear to one’s personal existence in Ceausescu’s Romania—both inside and outside the party-state—simply was not credibly comparable to Stalin’s Soviet Union, or for that matter, even Dej’s Romania of the 1950s. In the end, Ceausescu’s Romania was “Stalinist in form [personality cult, emphasis on heavy industry], but Brezhnevian in content [“don’t fire the cadres”…merely rotate them…privileges, not prison sentences for the nomenklatura].”
[2] For a recent discussion of the “diffusion” or “demonstration” effect and regime change, see, for example, Valerie Bunce and Sharon Wolchik, “International Diffusion and Postcommunist Electoral Revolutions,”
Communist and Postcommunist Studies, vol. 39, no. 3 (September 2006), pp. 283304.
[4]For discussion of the term see Michael Shafir, Romania: Politics,Economics, and Society (Boulder,1985).
[5]For discussion of the term see Ken Jowitt, New World Disorder (University of California Berkely Press, 1992).
[6] For earlier discussions of this topic from a theoretical perspective , see, for example, Peter Siani-Davies, “Romanian Revolution of Coup d’etat?” Communist and Post-Communist Studies, vol. 29, no. 4 (December 1996), pp. 453-465; Stephen D. Roper, “The Romanian Revolution from a Theoretical Perspective,” Communist and Post-Communist Studies, vol. 27, no. 4 (December 1994), pp. 401-410; and Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, (Ithaca, NY: Cornell University Press, 2005), pp. 1-52 ff, but especially (chapter 7) pp. 267-286. For a recent effort to deal with this question more broadly, see Timothy Garton Ash, “Velvet Revolution: The Prospects, The New York Review of Books,Volume 56, Number 19 (December 3, 2009) at http://www.nybooks.com/articles/23437. For a good comparison and analysis of public opinion polling performed in 2009 and 1999 about classifying what happened in December 1989, see Catalin Augustin Stoica in http://www.jurnalul.ro/stire-special/a-fost-revolutie-sau-lovitura-de-stat-527645.html.
[9]This is a point that was first made credibly by Michael Shafir in Michael Shafir, “Preparing for the Future by Revising the Past,” Radio Free Europe Report on Eastern Europe, vol. 1, no. 41 (12 October 1990). It becomes all the clearer, however, when we consider that the XIV PCR Congress from 20-24 November 1989 went off without the slightest attempt at dissidence within the congress hall—a potential opportunity thereby missed—and that the plotters failed to act during what would have seemed like the golden moment to put an end to the “Golden Era,” the almost 48 hours that Nicolae Ceausescu was out of the country in Iran between 18 and 20 December 1989, after regime forces had already been placed in the position of confronting peaceful demonstrators and after they opened fire in Timisoara. In other words, an anti-regime revolt was underway, and had the coup been so minutely prepared as critics allege, this would have been the perfect time to seize power, cut off the further anti-system evolution of protests, exile Ceausescu from the country, and cloak themselves in the legitimacy of a popular revolt. What is significant is that the plotters did not act at this moment. It took the almost complete collapse of state authority on the morning of 22 December 1989 for them to enter into action. This is also why characterizations of the Front as the ‘counterstrike of the party-state bureaucracy’ or the like is only so much partisan rubbish, since far from being premised as something in the event of a popular revolt or as a way to counter an uprising, the plotters had assumed—erroneously as it turned out—that Romanian society would not rise up against the dictator, and thus that only they could or had to act. It is true, however, that once having consolidated power, the plotters did try to slow, redirect, and even stifle the forward momentum of the revolution, and that the revolutionary push from below after December 1989 pushed them into reforms and measures opening politics and economics to competition that they probably would not have initiated on their own.
[10] I remain impressed here by something Linz and Stepan highlighted in 1996: according to a Radio Free Europe study, as of June 1989 Bulgaria had thirteen independent organizations, all of which had leaders whose names were publicly known, whereas in Romania there were only two independent organizations with bases inside the country, neither of which had publicly known leaders (Juan J. Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, (Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996), p. 352). For more discussion of this and related issues, see Hall 2000.
[11] The presidency was also an unelected communist holdover position until fall 1990. See Linz and Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, pp. 267-274.
[12] For a discussion of the roots and origins of these terms, see Matei Calinescu and Vladimir Tismaneanu, “The 1989 Revolution and Romania’s Future,” Problems of Communism, vol. XL no. 1-2 (January-April 1991), p. 52, especially footnote no. 38.
[13] Stephen Kotkin associates the concept, accurately if incompletely, with Tom Gallagher and Vladimir Tismaneanu in Stephen Kotkin, Uncivil Society: 1989 and the Implosion of the Communist Establishment (Modern Library Chronicles, 2009), pp. 147-148 n. 1. Similar concepts have taken other names, such as “operetta war” (proposed but not necessarily accepted) by Nestor Ratesh, Romania: The Entangled Revolution (Praeger, 1991) or “staging of [the] revolution” [advocated] by Andrei Codrescu, The Hole in the Flag (Morrow and Company, 1991). Dumitru Mazilu’s 1991 book in Romanian was entitled precisely “The Stolen Revolution” [Revolutia Furata]. Charles King stated in 2007 that the CPADCR Report “repeats the common view (at least among western academics) of the revolution as being hijacked,” a term essentially equating to “stolen revolution,” but as Tismaneanu headed the commission and large sections of the Report’s chapter on December 1989 use previous writings by him (albeit without citing where they came from), it is hard to somehow treat the Report’s findings as independent of Tismaneanu’s identical view (for an earlier discussion of all this, see Hall 2008)
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 22, 2009
Bullets, Lies, and Videotape:
The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989[1]
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views. This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information. [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 2009]
I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency. I have been a CIA analyst since 2000. Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.
Part I
His name was Ghircoias…Nicolae Ghircoias.
And in Romania in December 1989 and January 1990, Nicolae Ghircoias was a very busy man.
We know, officially, of Nicolae Ghircoias’ actions in the last days leading up to the fall of the regime of communist dictator Nicolae Ceausescu on 22 December 1989, as a result of what he and others said at a trial later in January 1990. In bureaucratic parlance, Colonel Nicolae Ghircoias, was the Director of the Criminalistic Institute of the Militia’s [Police’s] General Inspectorate. In colloquial terms, in December 1989 it appears that this amounted to being something of a “cleaner,” or “fixer,” the kind of guy who could make unpleasant things—such as corpses—go away, without leaving a trace.
After regime forces opened fire on anti-regime protesters in the western city of Timisoara on 17 and 18 December 1989, Colonel Ghircoias was dispatched to recover the corpses of those with gunshot wounds from the city’s morgue. The unautopsied cadavers of 43 demonstrators were stolen from the morgue in the dead of night and then transported to the outskirts of the capital Bucharest by refrigerated truck, where they were cremated.[2] Ghircoias was also in charge of collecting and destroying the hospital records and any other incriminating material that might indicate not just the death, but also the life of those who had perished—the official explanation for the disappearance of these citizens was to be that they had fled the country, thus taking their documents with them. In other words, Colonel Nicolae Ghircoias’ job was primarily, it seems, the destruction of evidence.[3]
COLONEL GHIRCOIAS MAKES THE ROUNDS OF BUCHAREST’S HOSPITALS
Unofficially, we also know of Colonel Ghircoias’ exploits after the Ceausescu regime collapsed on 22 December 1989, exploits for which he was not charged at his trial and for which he has never been charged. Of the 1,104 people killed and 3,352 people injured during the December 1989 bloodshed, 942 of them were killed and 2,251 wounded afterNicolae and Elena Ceausescu fled power on 22 December 1989. At the time, personnel of the communist regime’s secret police—known as the Securitate—and allied foreign mercenaries fighting to restore the Ceausescu regime—collectively christened “the terrorists”—were thought to be the primary source behind the post-22 December bloodshed.
It was in this context, that doctors from Bucharest’s various main hospitals recall Colonel Ghircoias’ sudden, unannounced appearances during the last days of December 1989 and first days of January 1990. Professor Andrei Firica of the Bucharest “Emergency Hospital” recounted in a 2004 media interview largely the same details he had conveyed to the press in the summer of 1990. According to Firica, some 15 to 20 suspected terrorists had been interned at the “Emergency Hospital” in varying states of medical distress. He says he made a small file of the medical situations of these patients. A Militia colonel, whom he later was to see in [prisoner] stripes on TV as a defendant in the Timisoara trial—i.e. fairly clearly Ghircoias—came one day and counseled him to keep nosy foreign reporters away from the beds of the “terrorists,” stating ominously that “these were just terrorist suspects and he [Dr. Firica] didn’t want to wake up one day on trial for having defamed someone”! The colonel later came and loaded the wounded terrorist suspects onto a bus and off they went. Firica maintains the files he kept on the terrorist suspects “of course, disappeared.” He noted, however, that he asked his son, who had studied theater and film at university, to film the terrorists tied down to the hospital beds, and he claims he gave copies of this cassette to the Procuracy.[4]
[In viewing these photos, witness what Constantin Fugasin recounted in “Unde ne sint teroristii?” Zig-Zag, in 1990, based in part on an interview with Dr. Andrei Firica:
At the Emergency Hospital 13 suspected of being what we call terrorists were interned. Among these a few were definitely foreign, even though all had Romanian papers. Two clearly had ‘Mongoloid’ (‘Asiatic’) features (one stated that his mother was Romanian, while his father was from Laos), while four others were Arabs. Nevertheless, they spoke Romanian very well. Doctor Nicolae Staicovici, who worked a time in Egypt and who treated them for a time spoke with them. At a moment, he formed a question in Arabic. One of the injured responded to him perfectly. All were well-built, one was a ‘mountain of a man.’ He said nothing, although he probably had terrible pains. There were also two terrorists who were not wounded. One arrived at night, under some pretext. Those on guard suspecting him, immobilized him. He had on three layers of clothing and several ids. They tied him to the stretcher, but although he appeared rather frail, at a given moment he ripped the restraints off.[6]]
[Dr. Andrei Firica, 2004: From a diagnostic perspective, those who maintain that the terrorists didn’t exist are telling an outrageous lie…In the Emergency Hospital, people were brought who were shot with precision in the forehead, from behind, just a few yards in the crowd of demonstrators, such people who did this can only be called terrorists…[8]]
–
Dr. Nicolae Constantinescu, chief surgeon at the Coltea Hospital, also was paid the honor of a visit by Colonel Ghircoias during these days:
I remember that on 1 or 2 January ’90 there appeared at the [Coltea] hospital a colonel from the Interior Ministry, who presented himself as Chircoias. He maintained in violent enough language that he was the chief of I-don’t-know-what “criminalistic” department from the Directorate of State Security [ie. Securitate]. He asked that all of the extracted bullets be turned over to him. Thus were turned over to him 40 bullets of diverse forms and dimensions, as well as munition fragments.
To the question of whether he informed the Military Procuracy?
Of course, I announced the Prosecutor’s Office, and requested an investigation [of those shot in the revolution]. For example, when I showed them the apartment from where there were was shooting during the revolution, on the fourth floor of the ‘Luceafarul’ cinema, the prosecutors told me that they sought to verify it and uncovered that there was a Securitate ‘safehouse’ there and that was it.
In 1992, I signed along with other doctors, university professors, renowned surgeons, a memorandum [see page 5 (below) for an article apparently linked to the memorandum] addressed to the Prosecutor General in which we requested an investigation regarding the wounded and dead by gunfire. Not having received any response, after six months I went there to ask what was going on. They told me they were working on it, and they showed me two or three requests and that was it. One of the prosecutors took me into the hallway and told me “I have a child, a wife, it is very complicated.” He asked me what I thought I was doing…I lit back into him, I told him I wasn’t just any kind of person to be blown off.
I showed him the x-rays of those who were shot, I showed him the bullets in the liver. The x-rays exist, they weren’t my invention, I didn’t just dream all this up to demand an investigation! I told them that there are some people who wish to find out the truth and they signed a memo to the Procuracy and they aren’t just anybody, but doctors with experience, experts in the field. In vain, we requested ballistics tests and other research, in vain we presented forms, documents, x-rays, studies. They did not want to undertake a serious investigation.[9]
[1]For some of my previous publications on this topic, see Richard Andrew Hall:
Richard Andrew Hall, “Theories of Collective Action and Revolution: Evidence from the Romanian Transition of December 1989,” Europe-Asia Studies 2000, no. 6 (September 2000).
Richard Andrew Hall, “The Uses of Absurdity: The ‘Staged-War’ Theory and the Romanian Revolution of December 1989,” East European Politics and Societies vol 13, no. 3 (Fall 1999) (University of California Berkeley Press).
[2] For a good discussion of this in English, which explains how cremation practices were at odds with Romanian burial traditions, see the article entitled “The Red Mask of Death: The Evil Politics of Cremation in Romania 1989,” in the journal Mortality, no. 15 (1).
[4]Professor Andrei Firica, interview by Florin Condurateanu, “Teroristii din Spitalul de Urgenta,” Jurnalul National, 9 March 2004, online edition, cited in Hall, “Orwellian…Positively Orwellian” http://homepage.mac.com/khallbobo/RichardHall/pubs/Voineaswar091706.html. For similar accounts, see Florin Mircea Corcoz si Mircea Aries, “Terorist ascuns in Apuseni?” Romania Libera, 21 August 1992, p. 1–“Colonelul Ghircoias, former director of the Securitate’s penal investigative unit, brought together the individuals accused of being terrorists and made them disappear”; Andreea Hasnas, “Reportajul unui film cu TERORISTI,” Expres, no. 10 (6-12 aprilie 1990), p. 5; Constantin Fugasin, “Unde ne sint teroristii?” Zig-Zag, 1990.
[6] Significantly this video is in direct contradiction and contests the claims of the Sorin Iliesiu who maintains that “General Dan Voinea has said clearly: The terrorists did not exist. Those who seized power lied to protect the real criminals….The diversion of the ‘terrorists’ has been demonstrated by [the] Justice [System], not a single terrorist being found among the dead, wounded or arrested (Sorin Iliesiu, “18 ani de la masacrul care a deturnat revoluţia anticomunistă,” 21 December 2007, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=6709). For a discussion, see Hall 2008.
[8] Professor Andrei Firica, interview by Florin Condurateanu, “Teroristii din Spitalul de Urgenta,” Jurnalul National, 9 March 2004, online edition.
[9] Dr. Professor Nicolae Constantinescu, interview by Romulus Cristea, “”Nici acum nu-mi dau seama cum am putut sa operez nonstop timp de trei zile,” Romania Libera, 20 December 2006, online edition.
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Filoti Claudiu ( 172 )
Profesie: Locotenent major la UM 01171 Buzau, capitan post-mortem
Data nasteri: 30.07.1964
Locul nasterii: Vaslui
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 22 decembrie 1989
Locul mortii: Bucuresti, zona MApN
Cauza: Impuscat in torace cu gloante dum-dum
Vinovati:
Observatii:
:
Lupea Ioan Daniel ( 255 )
Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita
Data nasteri: 02.06.1970
Locul nasterii: Hunedoara
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 24 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil
Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga
Vinovati:
Observatii:
MANESCU Dan, născut în 25.03.1964, student la Facultatea de Transporturi, s-a alăturat tineretului încă din 21 decembrie şi a participat la manifestaţiile din centrul oraşului. Vineri dimineaţa a plecat cu fratele la manifestaţie şi s-a întors după fuga tiranului. S-a schimbat şi de data aceasta a plecat fără întoarcere, deoarece în seara de 22/23 decembrie, un glonţ dum-dum i-a perforat stomacul, în Piaţa Palatului. Dus la Spitalul de urgenţă n-a mai putut fi salvat.
BUTIRI Florin, s-a născut în Joia Mare, la 11 aprilie 1969, locuia la Bucureşti pe Aleea Posada 8, bl.31 şi era angajat la întreprinderea Metrou Bucureşti. Făcea sport de performanţă fiind rugbist. în 22 decembrie a participat la manifestaţia de la Dalles. în 23 decembrie a plecat să apere Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, în timp ce salva nişte bătrâni din blocul incendiat, a fost împuşcat. Dus la Spitalul Militar din cauza unei plăgi de la şold, făcută de un cartuş dum-dum, a trebuit să i se amputeze un picior. Stomacul, de asemenea, i-a fost răvăşit de un alt glonţ. în cursul zilei de 26 decembrie 1989 a murit.
Autoritatile din Mehedinti nu si-au adus aminte de Eroii Revolutiei din Decembrie 1989. Luni, cind s-au implinit 13 ani de la moartea sublocotenentului Eugen Mares, singurul erou din Drobeta Turnu Severin strapuns de gloante in Capitala, la bustul sau de pe strada Walter Maracineanu nu au aprins luminari decit parintii si citiva vecini.
In seara de 23 decembrie 1989, Eugen Mares, de 20 de ani, militar in termen, a fost trimis sa organizeze un filtru rutier pe soseaua Chitilei, la intrarea in Bucuresti. Acasa, la Drobeta Turnu Severin, parintii il asteptau sa petreaca impreuna Sarbatorile de iarna. N-a mai apucat insa sa se intoarca. Asupra celor 25 de soldati, printre care se afla si Eugen, s-a abatut o ploaie de gloante, dintr-o directie ramasa necunoscuta.
„A fost singurul dintre camarazii sai care a fost lovit. Colegii lui l-au tras din strada si i-au acordat primul ajutor. Daca nu erau ei, murea acolo. S-au luptat si medicii cu moartea, dar n-au reusit sa-l salveze. A fost impuscat cu gloante explozive, iar schijele i-au spart organele. Rafala a pornit din turla unei biserici. Au fost doi tragatori, care aveau echipament cu infrarosu, pentru vederea pe timp de noapte, dar n-am aflat cine erau“, povesteste Dumitru Mares, tatal tinarului erou severinean.
Jean Constantinescu: Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.
Conţinutul scrisorii era următorul: „Dacă mai interesează pe cineva, aş putea descrie evenimente şi împrejurări interesante la care am fost martor. Mărturisesc că intervenţia mea de acum este un pic interesată: una din fotografiile postate de către d-voastră, probabil preluată din albumul editurii Denoel, mă prezintă alături de două doamne. Una din ele, aceea puţin mai vârstnică, sau poate ambele, mi-au salvat atunci viaţa şi, în ciuda unor eforturi, nu am reuşit până acum să le identific. Aţi putea să mă ajutaţi în vreun fel?”. Ca să fie mai clar, dl Constantinescu se referea la o fotografie surprinsă în fostul Comitet Central PCR care înfăţişa o persoană grav rănită prin împuşcare, plină de sânge, stând culcată pe o canapea. De-o parte şi de alta a rănitului, două femei.
Jean Constantinescu, rănit prin împuşcare, în sediul CC-PCR
Declaraţia dlui Jean Constantinescu dată în faţa procurorilor militari, în legătură cu evenimentele din 22 decembrie 2008:
Declaraţie privind împrejurările în care am participat şi am fost rănit în fostul CC al PCR, la Revoluţia din 22 decembrie 1989
Subsemnatul Jean Constantinescu, născut în data de 5 martie 1946 în comuna Stoeneşti judeţul Argeş, legitimat cu CI seria RR nr. 4188xx, CNP XXXX, domiciliat în str. Ioan Caragea – Vodă nr.xx, sectorul 1, Bucureşti, declar următoarele:
In ziua de 22 decembrie 1989 la orele 14:00 – 14:15, m-am reîntors acasă, în strada Semilunei din cartierul Armenească, de la manifestaţiile de stradă. Soţia şi vecina de apartament mi-au relatat despre invitaţia lansată la TV de către domnul Ion Iliescu unor categorii de specialişti, inclusiv din domeniul energiei, de a veni la orele 17 la sediul fostului CC. Mi-am amintit de prelegerea domniei sale de prin anii 1987-88 la o conferinţă de la Politehnica din Bucureşti. M-am gîndit ca în împrejurarile acelea, menţinerea în funcţiune a sistemului energiei electrice, adus deja într-o stare critică, putea fi o problemă pentru succesul Revoluţiei, iar experienţa mea ar putea fi de folos. Condusesem laboratorul de cercetari Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg), soluţiile mele erau în folosire curentă la Dispecerul Energetic National, aveam şi un doctorat în conducerea, reglarea şi dezvoltarea sistemului electroenergetic naţional.
Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar
Am reuşit să intru în sediu pe la intrarea de S-E, între orele 14:30 – 15:00, cu oarecare greutate şi riscuri. Clădirea părea în stare de asediu iar în jurul ei se formase un „no-man’s land”. Nimeni nu ştia de dl Iliescu şi nici de întilnirea de la orele 17, au mai venit cîteva persoane, am fost duşi succesiv în mai multe încăperi, la etaje diferite, pentru ca în final să ne strîngem într-o sală de şedinţe cu o masă ovală, la etajul IV, din aripa stîngă a clădirii, în faţa palatului regal. Pe la orele 17:30 se adunaseră 40-50 persoane, în mare parte necunoscute mie. In timp ce se primeau mesaje ameninţătoare, despre apa otrăvită etc., încercam să-mi dau seama cine sînt specialiştii din jurul meu. Devenisem oarecum bănuitor observînd că nu primeam răspunsuri concrete şi, mai ales, după ce am văzut că în sală intrau personalitaţi ale vechiului regim, ca de pildă, Corneliu Mănescu şi un fost ministru al energiei. Se circulase o listă pentru identificarea persoanelor şi specialităţilor, primisem hîrtie şi creion, aşteptam sosirea domnului Iliescu. In încăpere funcţiona un televizor iar pe cele două ferestre deschise spre piaţă ajungeau la noi frînturi din cuvîntările de la balconul clădirii.
Cu totul pe neaşteptate, pe la orele 17:45, atmosfera destul de destinsă a fost brusc curmată de împuşcături de foc automat, care mie mi s-a parut intens. Am fost atunci sigur că ricoşează gloanţe printre noi. Ulterior, privind din stradă clădirea, m-au mirat puţinele urme de gloanţe din jurul ferestrelor şi am ajuns la înţelegerea că răpăiala aceea intensă a fost în mare parte simulată. [Am mai realizat că tragerile au debutat atunci cînd mulţimea devenise nemulţumită de ce auzea şi vedea la balcon]. După un moment de derută, cineva a fost rugat să stingă lumina şi sala s-a golit în grabă prin cele doua uşi către coridorul dinspre curtea interioară. Cred ca am fost singurul rămas în întunericul din încapere. Mi-am aruncat în grabă pe umeri fularul şi un pardesiu larg, şi m-am aşezat lateral lîngă una din cele două fereastre deschise, cu mîna dreaptă spre Piaţă, încercînd să disting trăgătorii şi mai ales ce se întîmpla în Piaţa plină de oameni, de unde răbufnise un vuiet amplu.
După a doua sau a treia apariţie la marginea ferestrei, nu îndeajuns de precaute, deşi mă aflam în întuneric, am fost doborît de o lovitură puternică. Foarte probabil, s-a tras cu armă automată cu vizare în infraroşu şi am fost, dacă nu întîiul, oricum între primii răniţi după fuga Ceauşeştilor. Socul a fost atît de puternic încît la început am crezut că am fost lovit în piept, mortal. Dezmeticindu-mă puţin, mi-am dat seama că durerea venea din braţul drept şi că acesta fusese practic secţionat la nivelul antebraţului. M-am tîrît cu greutate pînă la una din uşi şi am reuşit s-o deschid. Pe culoar, o mulţime înghesuită de oameni privea paralizată şi cu stupoare la mine, aflat pe jos. I-am rugat să-mi foloseacă cravata drept garou, a făcut acest lucru o femeie. Ea m-a întrebat dacă poate încredinţa unei persoane cunoscute porthartul militar în care ţinem actele personale. Am zărit pe d-l Emilian Dobrescu, fost preşedinte de CSP şi atunci ministru secretar de stat la CNST, unde ajunsesem şi eu, prin jocul întîmplarii, detaşat de către institut. Se pare că acesta nu a dorit să-l ia. 5-6 zile mai tîrziu, soţia mea a făcut eforturi disperate pentru a-mi recupera actul de identitate şi a mă salva dintr-o situaţie delicată la spital, despre care voi mai vorbi. Cîteva acte, printre care şi buletinul de identitate, au fost găsite într-o magazie inundată din cladirea ocupată de revoluţionari.
Am rămas în clădire pînă spre miezul nopţii, pansat rudimentar de mai multe ori, transportat de colo pînă colo, cu sprijin esenţial din partea acelei doamne, de la început şi pînă la ieşirea din clădire. Nu am reuşit să-i cunosc numele nici pîna astăzi, deşi apare într-o fotografie din volumul LIBERTATE ROUMANIE al editurii Dënoel din Franţa (martie 1990), la pagina 33 – jos, care mă arată pe o canapea, pe unul din culoare. Fotografia mi-a fost semnalată întîmplator, şase luni mai tîrziu. Mi-am pierdut de cîteva ori cunoştinţa, garoul şi apoi pansamentele sumare nu opreau pierderea de sînge. După o astfel de reanimare, pornisem la drum, mă mai sprijinea o a doua fată, şi ea apare în fotografie, trebuia sa coborîm de la etaul I la parter pentru a forţa ieşirea din clădire. Scara monumentală dinspre palatul regal era supusă unui foc intens si nu am fost lăsaţi să deschidem uşa de la ieşire. Holul de la parter părea să fie în foc deschis, mulţi tineri trăgeau de lîngă noi, din spatele fiecarui stîlp al holului. M-au dus într-o cameră de la parter (subsol?) plină cu răniţi. Eram întins pe jos, un tînăr mi-a schimbat bandajul, mi-am piedut din nou cunoştinţa. M-am trezit între răniţi grav şi morţi, am facut efortul să ies din cameră, m-am tîrît din nou spre holul de la intrarea principală, m-am aşezat pe una din numeroasele lăzi de muniţie împrăştiate peste tot. Uşa de la intrare continua să fie sub asediu iar eu aşteptam un moment mai liniştit pentru a ieşi. Am văzut cum sîngele curge nestingherit pe lîngă pansament, mi-am pierdut din nou cunoştinţa, m-am regăsit în camera cu oamenii răniţi întinşi pe jos, apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Spre miezul nopţii am fost trezit de doamna din fotografie, să-mi spună că mă aşteaptă un taxi. In timp ce ieşeam am mai putut să observ flăcările care mistuiau clădirea dintre sediul CC si Biblioteca Universitară, acoperişul bibliotecii şi, de asemenea, tirul îndreptat de armată asupra clădirilor incendiate.
La spitalul de urgenţă Floreasca m-am mai înviorat, m-au înregistrat, am comunicat telefonul unui unchi din cartier (acum decedat), acesta a venit curînd însoţit de soţia sa, am schimbat cîteva cuvinte încercînd să-i liniştesc, pe ei şi mai ales pe soţia mea şi pe cei doi baieţi ai mei. Am fost dus pe unul din culoarele spitalului, lăsat şi uitat pe un scaun mobil. M-a găsit leşinat, în jurul orei 4 din 23.12.1989, dr. ortoped Pavel (acum decedat), ieşit se pare la o ţigară din sala de operaţie. M-a luat în sală şi operat imediat, fără pregătire specială. In aceste condiţii, la cîteva zile am fost din nou operat, deoarece rana insuficient curăţată se infectase. In muşchii antebraţului drept mai port numeroase fragmente metalice. Am împărţit o rezervă cu dl. Dumitru Stănescu, rănit grav în şold în timp ce încerca să pună drapelul găurit pe palatul regal. Nopţile, spitalul parea să fie atacat şi apărat cu disperare. Am mai fost cercetat de către un comitet ad-hoc care identifica răniţii. Porthartul cu actele personale nu era de găsit deşi soţia înfrunta riscuri mari prin preajma fostului CC. A putut totuşi să-mi aducă mai întîi o adeverinţă semnată de Iordan Rădulescu, ştampilată rudimentar. Buletinul a fost găsit după 8 – 10 zile.
Biletul de ieşire din spital, cu nr. E10 21627, din 13.01.1990, menţioneză diagnosticul “Plagă prin împuşcare transfixiantă antebraţ drept cu fractură cominutivă 1/3 prox. a cucubitusului – ameliorată” şi observaţia “Rănit în timpul Revoluţiei”. Văzîndu-mi hainele, mi-am dat seama cît de norocos am fost. Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.
După vindecare, nu am cautat foloase politice sau materiale. Am beneficiat totuşi un numar de ani de scutirea legală de impozit pe salariu. Am primit Certificatul nr. 396 / 05 August 1991 şi Brevetul nr. 110 / 1991 de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 potrivit Legii 42 / 2004 (confirmate acum prin Certificatul de luptător rănit nr. 00222). Am avut două întîlniri cu reprezentanţii parchetului. Primul procuror m-a vizitat acasă, la circa două luni de la evenimente, a ascultat şi notat cu atenţie relatarea mea şi, ca o concluzie personală, informală, mi-a spus ceva de genul „cunoaştem deja mare parte dintre trăgători, aceştia sînt în măsură să plăteasca şi daune civile, puteţi să vă declaraţi parte civilă şi să solicitaţi daune consistente”. După o ezitare, am adăugat şi o astfel de pretenţie, la sfîrşitul scurtei declaraţii scrise, pe care am semnat-o. Al doilea procuror, ajuns mai tîrziu să conducă instituţia, m-a invitat după cîteva luni la parchetul situat pe lîngă Piaţa Rosetti. La sfîrşitul convorbirii, acesta încerca să mă convingă că ne-am împuşcat între noi.
Cred că viaţa a demonstrat buna mea credinţă de atunci, adică încercarea mai puţin obişnuită de a susţine Revoluţia. De atunci, am primit însărcinări importante în sectorul energiei electrice, fără sprijin politic şi complicităţi, şi mai ales, fără să fac vreo referire la participarea mea în Revoluţie. Am fost pe rînd: şef serviciu programare operaţională la Dispecerul Energetic Naţional, consilier al preşedintelui Renel abia înfiinţat, coordonator al Comitetului de Strategie şi Reformă al Renel, care a elaborat programul de restructurare a sectorului energiei electrice, de două ori director general al Icemenerg, de două ori preşedinte al ANRE (pe care am şi înfiinţat-o), director general al Transelectrica (pe care am înfiinţat-o) iar acum, după pensionarea fără voie din martie 2005, înainte de limita de vîrstă, sînt preşedintele neremunerat al asociaţiei Institutul Român al Energiei (IRE), care reprezintă România la Eurelectric, asociaţia europeană a industriei energiei electrice. Din septembrie 2005 şi pînă în august 2007, am mai fost consultant-coordonator al Programului USAID de asistenţă a României în domeniul Energiei (REP 3). In prezent, sînt consultant pe prioade scurte de timp în programul USAID de asistenţă acordată ţărilor din Europa de Sud-Est în domeniul energiei electrice.
Jean Constantinescu
17 iulie 2008.
Joined: 27 Nov 2008
Posts: 515
Location: Bucuresti
Posted: Sun Mar 22, 2009 8:30 pm Post subject:
Memoriul soţiei
Subsemnata Onofrei Mihaela vaduva lui Onofrei Savel Cristi, aduc in fata dumneavoastra acest memoriu de cauza foarte grava, pe care a suferit-o sotul meu din 23 decembrie 1989 si pana a murit in data de 17 septembrie 2005.
Povestea sotului meu este lunga si trista. Aceasta a inceput in seara zilei de 23 decembrie 1989 cand a participat impreuna cu mai multi colegi la asa zisa Revolutie Romana din Bucuresti sa salveze raniti si sa adune cadavre de pe strazile capitalei. In seara de 24 decembrie 1989 in fata hotelului Bucuresti a fost impuscat cu o arma automata de la etajul al II-lea al hotelului. Cele 8 gloante speciale de tip dum-dum, au fost trase de catre asa zisii teroristi transformandu-l intr-o masa de carne sangeranda. Cristi Onofrei a fost transportat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu unde a suportat prima interventie chirurgicala. In certificatul de expertiza medicala, doctorita Rodica Botezatu consemna: ,,Plagi prin impuscare gamba dreapta, cu sectionarea arterei tibiale posterioare, plaga fesiera dreapta cu retentie de gloante de tip ,,dum–dum”, ramanand cu infirmitate fizica permanenta prin lipsa de masa musculara. Dar aceasta nu a fost prima operatie suportata. Din decembrie 1989 si pana in februarie 1990, a fost spitalizat si operat de 11 ori in Spitalul Grigore Alexandrescu, pe o perioada indelungata de 4 ani de zile, a necesitat 9 operatii in Germania apoi dupa anul 1990 si pina in ziua care a murit in 2005, a fost internat de nenumarate ori in spitalele din Bucuresti, cat si in Galati.
Fiind internat in spital, Cristi a incercat sa-si i-a viata de 3 ori pentru ca nu mai suporta durerile si boala. In total 3 tentative de sinucidere, la care se adauga si cele doua morti clinice. In 1990 a fost externat din Germania in Romania la cererea Ministerului Sanatatii, sa revina in tara, promitandu-i plecarea in Anglia pentru un nou transplant de muschi si dezintoxificare de morfina. Intoarcerea acasa nu i-a adus nimic nou in ceea ce priveste starea sanatatii, dimpotriva, se agravase si mai serios. Drumurile la Ministerul Sanatatii, l-au obosit si mai mult, iar neputinta medicilor de ai efectua un transplant de muschi i-a retezat toate sperantele de supravietuire. Devenise un obiect purtat din usa in usa. Oasele i-au intrat in putrefactie si, in luna septembrie 1990 a fost nevoit sa mearga din nou in Germania, pentru amputarea degetelor de la piciorul drept, in spitalul Medichine Hosculle din Hanover.
In Galati orasul in care a locuit, a avut inaintea plecarii un apartament in cartierul I.C Frim, bloc S, ap.41. et 1 si o casa, care dupa plecarea lui in strainatate i s-au luat aceste drepturi abuziv, de catre stat. Revenind in 1994 in tara, nu a benificiat de nici o casa si nici un drept al legii 42/1990.
In anul 1995 ca semn de recunostinta si cu mare fast primaria orasului Galati i-au eliberat o diploma de cetatean de onoare al orasului,si i s-a dat o hala de 800 mp in care sa stea cu familia. Acolo era o mizerie de neinchipuit, nu exista curent electric, caldura, apa curenta si platea lunar 120.000 lei vechi chirie, din pensia de invaliditate, care era in acel moment de numai 159.000 de lei vechi. Aproape un an si sase luni, am dormit pe cateva cauciucuri (anvelope) de tractor si masina acoperite cu placaje din lemn, improvizand un pat, noaptea stateam cu randul sa bagam lemne in foc, sa nu se stinga, iar injectiile cu morfina pe care i le faceam eu, pentru ca nu a beneficiat de ingrijire medicala, le faceam la lumina lumanarii. In frig, bolnav mereu flamand, Cristi a ajuns la 60 kg fata de 120 kg, cat avea la intoarcerea din Germania.
In anul 1995 Societatea Drepturilor Omului din Galati, a facut un apel umanitar, pentru Cristi,de care noi nu am stiut nimic, cerand ajutor atat in lei cat si in valuta, ajutor de care a beneficiat aceasta societate. Noi nu am primit nici un ban din acest ajutor umanitar. Vazand articole aparute in ziarul Viata Libera, din Galati, am fost sa vedem care este situatia acestui ajutor cerut de aceasta societate, dar am fost dati afara. Doamna Cristina Dumitrascu directoarea acestei societati, ii promisese sotului meu ca va expedia o scrisoare la Helsinki pentru a-i obtine drepturile . Atunci am apelat la Televiziunea din Galati – TV Conisat, mergand impreuna cu acestia la societate, insa aceasta doamna nu a mai recunoscut promisiunea de a ne a ajuta spunand ca,, nu este nebuna sa faca asa ceva’’, ba mai mult am fost jigniti, facandu-ne cersetori..Mentionez ca aceasta societate in urma apelului facut in numele sotului meu, a incasat sume imense de valuta si lei.
In septembrie 1996, am mers la domnul primar Eugen Durbaca si am cerut urgentarea actelor spunandu-i ca Cristi e foarte grav, si a ajuns la un tratament de 4 injectii cu morfina, la un interval de 3 ore, rugandu-l sa ne ajute. Fiind singurul caz la Galati, unicat si primul erou ranit al Galatiului, domnul primar de fata cu alte persoane, spunea ca acest caz va fi rezolvat urgent, dar cand intram la el lucrurile luau alta intorsatura.
Pensia de invaliditate era intotdeauna prea mica, pentru a acoperi costul medicamentelor pentu o luna. Dependent de morfina si foltral trebuia sa platim bani grei, pentru alinarea suferintelor provocate de gloante. Era agitat tot timpul, din cauza durerilor, venele erau necrozate de la morfina, injectiile incepusem sa i le fac in venisoarele de la degetele mainilor si picioarelor. In desele momente de agonie, cand nu avea doza de foltral, sotul meu tipa si se tanguia de durere. Nu manca nimic, iar medicamentele aproape ca nu-si faceau efectul. Intotdeauna era mahnit, pentru ca aici in Romania, nu era ajutat de nimeni, nici chiar de catre medici. De ce eram nevoite eu si mama lui, sa intervenim, sa trecem prin clipe de umilinta, rugandu-ne sa ne ajute, de vreme ce era un drept al lui?
A fost internat la doctor Bacalbasa, la spitalul judetean Galati, terapie intensiva, si chiar dumnealui i-a zis, si poate nici in gluma n-ar fi trebuit ,,MAI TERORISTULE’’ apoi cadrele sanitare de acolo au zis ca cei care se interneaza acolo sunt niste drogati.
Eu ajungand la capatul puterilor, alergand toata ziua dupa medicamente, nedormind noaptea, a trebuit sa abandonez facultatea de medicina pe care o urmam, viata sotului meu fiind mai importanta, dar acest sacrificiu nu mi-a fost de nici un folos.
Disperarea ne-a purtat peste tot, si nu ni s-a deschis nici o usa, cu toate ca am fost la domnul Petre Roman care cunoaste cazul personal, la domnul General Costache Liviu din Guvern, la domnul General Radulescu de la Fundatia Revolutionarilor 22 decembrie 1989, la domnul Mihnea Constantin din Senat, la domnul Dan Iosif, care toti ne-au indrumat, catre Ministerul Sanatatii, acolo avand aceleasi rezultate negative.
Ultima speranta care ii ramasese, pentru a reveni la o viata normala, era o operatie de transplant de maduva, care se facea doar in Australia. Tot acolo ar fi trebuit sa i sa faca si dezintoxificarea, filtrarea sangelui, necesare pentru ca dupa spusele medicilor ,,au gresit, lasandu-i in vezica corpi straini’’, fapt pentru care ii agravase si mai mult suferinta. S-au intocmit 2-3 dosare la Ministerul Sanatatii pentru plecarea lui in Australia, insa aceste dosare au disparut ramanand doar promisiunile.
Alergand din usa in usa, situatia se agrava, Cristi a mers in fata Guvernului Romaniei cerand ajutor, amenintand ca in caz contrar, isi va da foc in fata sediului. Dar si de data aceasta a fost mintit, si nu i s-a permis sa plece din tara.
Desi era ,,Erou Ranit Grav in Revolutia din 1989’’, si in conditii foarte grave de sanatate a trebuit sa faca greva foamei timp de doua saptamani in fata cladirii Guvernului, pentru a primi o casa de protocol in care sa locuiasca, si aceasta in comun cu fratele lui, sotia si cei trei copii. In primele luni, am dormit pe jos, intr-o camera goala, pana cand niste oameni cu suflet ne-au ajutat cu cele necesare unei locuinte. Stateam 8 persoane in doua camere, Cristi avand gradul 1 de invaliditate, soacra mea, bolnava de turbeculoza, scuipind zilnic sange (a decedat pe 7 decembrie 2004) si fetita mea, care vedea toata suferinta tatalui, toti 4 intr-o camera, iar familia fratelui , in cealalta camera. Tot din mila semenilor si a bisericii, am trait pana cand corpul lui Cristi nu a mai rezistat chinului si a decedat si el dupa nici un an de la moartea mamei lui.
Aceasta a fost soarta sotului meu, soarta unui tanar, care nu a apucat sa se bucure, de viata, de o familie, de fetita lui care a ramas fara tata la varsta de doar 3 ani. Si toate acestea, in timp ce alti revolutionari, se bucura si in prezent de scutiri de taxe si impozite, au case, afaceri si conturi in banci, fara sa aiba macar o simpla zgarietura ca dovada a participarii lor la acele evenimente. Cristian nu a primit nimic, decat 8 gloante dum – dum, si in rest doar vorbe goale. Si care a fost rasplata sacrificiului pe care l-a facut? 15 ani de grea suferinta, foame, frig, de umilinte, la o varsta la care alti tineri se bucura din plin de viata. Atat isi dorea de la viata, o casa si o ultima operatie care i-ar fi putut da speranta sa traiasca, dar i-a fost luata si asta.
In prezent, eu, vaduva lui Onofrei Savel-Cristi am fost nevoita sa las copilul meu in Romania in ingrijirea mamei mele pentru a merge in strainatate, in Italia, sa muncesc in speranta ca voi reusi sa agonisesc acei bani de care am nevoie sa cumpar o casa si sa pot trai linistita impreuna cu fetita mea in varsta de 7 ani.
Dupa 3 ani de la moartea sotului meu nu beneficiez de Certificatul de Urmas, dosarul fiind depus la Guvernul Romaniei de 2 ani, deci nu am nici un drept din urma sotul meu.
Va rog din suflet sa analizati cazul meu, pe care nu l-am putut rezolva sub nici o forma, de a beneficia de legea 42/1990, de a avea o casa, in baza actelor ce le vom da Dvs. ca dovada a adevarului ce se ascunde de ani de zile.
Mentionez faptul ca acesta este numai un mic memoriu, iar realitatea este mult mai mare si dureroasa.
Unitatile de cercetare din armata mai aveau un rol foarte important in lupta din linteriorul unei localitati, acela de “diversiune”. Fapt care a fost vazut de cei care au fost in strada in acele momente.
Si va mai dau un “indiciu” :
S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.
S-a tras la Revolutie cu … “cartuse cu cap vidia” care erau o “noutate” la noi in tara, tocmai din cauza puterii de penetrare si a “ravagiilor” pe care le faceau la iesirea din organismul omului (erau … “interzise” de conventii internationale, dar nu stiu daca si la noi in acea vreme).
Cu repectul cuvenit fatza de cei omoriti in decembrie 1989,civili si militari,in calitate de rezervist al armatei Romane,indraznesc sa intreb si eu :
Cine avea in Romania anului 1989,munitie tip NATO, 5.5 mm calibru, in plus “crestata” - lucru interzis de Conventia de la Geneva,stiut fiind faptul ca Armata Romana avea la vremea aceea calibrul Pactului de laVarsovia ,pentru armamentul usor,adica 7,62 mm…..La vremea aceea chiar campionul olimpic la proba de pistol viteza, Sorin Babii, isi exprima nedumerirea….Eu am avut in mina citeva mostre din aceste cartuse :mici,negre,cu o spirala in virf,sau cu 4 muchii (cei ce cunosc putina balistica si medicina legala isi vor da seama de rolul devastator al acestor modoficari…
Astept si acum raspuns la intrebarile mele…poate ca totusi cineva se vagasi sa rupa tacerea…II multumesc anticipat !
CUM SPUNE CLAR DLE. EUGENB…SECURISTI NEAGA IN CONTINUARE EXISTENTA SI FOLOSIREA GLOANTELOR VIDIA…CAM DE CE?!!!
S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.
CINCI CARE NU CRED IN FOLOSIREA GLOANTELOR DUM-DUM SI VIDIA DUPA DE 22 DECEMBRIE 1989…(si deci, sigur, nici vorba de asa ceva INAINTE de 22 decembrie 1989)
PAVEL CORUT, STEFAN DEMETER, TEODOR UNGUREANU, VLADIMIR BELIS, DAN VOINEA
1) Pavel Corut (ocupatie inainte de 1990: securist)
“…nu a existat o garda speciala care sa fi depus un juramint de credinta de legionar fata de dictator, nu au existat lunetisti dotati cu sisteme de ochire cu infrarosii, nu s-a tras cu gloante vidia…”
Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 65 (42) 1991, p. 12.
“…Treburile pareau sa se fi indreptat catre directia buna, dar in dimineata zilei de 23 decembrie [sic. 24 decembrie], capitanul P.I. m-a informat ca in fata ministerului sint doua masini blindate cu teroristi de la U.S.L.A., lichidati de tanchistii nostri. Discutase cu locotenentul (comandant de pluton) care facuse isprava si acesta mindru de fapta sa, se laudase ca intentionase chiar sa se urce cu tancul pe ei, dar nu a reusit. Soldatul curier de corospondenta din organigrama compartimentului m-a informat ca peste noapte santinela din postul 2 il impuscase mortal pe ofiterul comandant de garda, un tinar locotenent. Mai tirziu am citit relatari fanteziste si patetice referitoare la moartea acestui ofiter, “lovit de gloante vidia si explozive.” Nu este singurul militar mort in accident de lupta….”
2) col. Stefan Demeter (sef al birou de servicii si inzestrare al (atunci) Inspectoratului judetean al M.I.):
“Dupa munitia folosita si zgomotele auzite in oras, rezulta clar ca pina in seara de 22 decembrie s-a tras cu pistoale mitraliera model 1963, de 7,62. Nu s-a folosit munitia “Dum-Dum” cu virf exploziv, interzisa de Tribunalul de Haga. Din 1989 si armamentul “Stecikin” car folosea munitie de 9 mm scurt a fost retras din toate inspectoratele judetene ale M.I. S-a vorbit mult despre gloante vidia. Motivul e simplu: materialul vidia e foarte casant si ar distruge teava armei. Este, deci, pe cit de inutil, pe atit de scump. “Exemplele” prezentate ca “gloante vidia” erau, de fapt, miezuri de otel ale gloantelor de 7,62.”
Radu Ciobotea, “M.I.–Martor Incomod,” Flacara, nr. 33, 14 august 1991, pp. 4-5.
3) procuror ceausist Teodor Ungureanu (Facultatea de Drept, promotia 1978) care n-a vazut si n-a gasit nici un terorist in decembrie 1989, sau dupa…gazdat de catre Jurnalul National in perioada 2004-2005 (cam 10 articole)
La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.
4) Vladimir Belis
dl profesor Vladimir Belis, care in decembrie 1989 era directorul Institutului de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti
Povestile despre teroristi care trageau cu gloante “”dum-dum””, “”gloante cu cap vidia”” sau gloante de calibru mare, atipice pentru unitatile militare romanesti, vor ramane din cauza asta doar niste povesti care nu pot fi confirmate sau infirmate.
5) Generalul Dan Voinea (procuror militar din 1982)
(Dan Voinea este slavit de catre Sorin Iliesiu asa: Justiţia română a dovedit diversiunea “teroriştii” şi nu a găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: “Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”….Rechizitoriul Justiţiei române, spiritul acestora regăsindu-se în Raportul [Raport Final CPADCR]…)
Romulus Cristea: Munitia speciala, gloantele cu cap vidia sau dum-dum, a provocat victime? Presa de la acea vreme a fost plina cu astfel de relatari…
- Nu exista victime (persoane impuscate) nici de la gloantele cu cap vidia, nici de la dum-dum. Pe durata evenimentelor s-a folosit munitie de razboi, munitie normala care se gasea la vremea respectiva in dotarea Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale. Confuzia si informatiile false au aparut de la faptul ca se foloseau calibre diferite si, deci, zgomotul produs era altfel perceput.
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Mircea Boaba, ce s-a gasit in dupa-amiaza 22 decembrie in Cabinetul 2 (“gloante incendiare, trasoare, perforante, explozive, numai din cele normale–nu,” Strict Secret, aprilie 1991) si Gheorghe Balasa despre “gloante speciale de 5-6 cm,” Expres, aprilie 1991)
Si eu am fost in Ceceu
– Precum se stie, Arcadia este taramul de neatins al fericirii, un spatiu utopic, unde oamenii cred ca pot atinge cu mana cerurile, in care sufletele se satura din prea-plinul zeilor
Este poate si o stea menita sa-i atraga pe pamanteni, asemeni sirenelor pentru corabierii lui Ulise. Cine s-a incumetat sa-si imagineze ca a fost in Arcadia ramane pe veci prizonierul unei experiente unice, considerandu-se mai altfel decat multi dintre semenii sai… Si a fost ziua premergatoare Pe un colt al biroului, am pus: un cartus galbui de carabina, un capat de lumanare, doua gloante de plumb si vidia, o garoafa rosie, doua bucati de hartie, una scrisa de mana, cealalta, la o masina de calcul, trei ziare aparute in 22 si 23 decembrie 1989 si ilustrata luata de la Catedrala Sf. Iosif, cu chipul lui Ieremia Stoica Valahul (sec. XVI), patronul zilei de 25 decembrie. In plus, carnetul de reporter, insotitorul meu in toate acele zile de sfarsit de an, cu insemnari aproape ilizibile si transcrieri de mesaje aparute pe peretii unor cladiri din centrul Bucurestiului; din toate acestea s-a nascut un capitol dintr-o carte aparuta ulterior. De atunci, s-au tiparit sute de volume, mii de articole gazetaresti, au fost difuzate filme documentare si artistice, tinandu-se anual sesiuni stiintifice si dezbateri publice despre revolutia romana (revolta populara si/sau lovitura de stat), cu anume raspunsuri si multe semne de intrebare. Multi revolutionari (nu bisnitarii vanzatori si cumparatori de legitimatii, certificate si brevete!) s-au constituit in asociatii, organizand intruniri periodice si zonale si chiar un congres national incheiat recent, dupa 18 ani de la acele evenimente partial elucidate, cerandu-si drepturile consfintite de lege si dreptul de a afla adevarul despre cine a tras in noi, unde-s teroristii si, mai ales, de ce ne-a fost furata revolutia… Azi la pranz, vor fi iar depuneri de coroane, in fata fostului sediu al CC al PCR, caruia i se spunea, cu un firesc sentiment de teama, Ceceu, precum Securitatii, Secu. De multi ani se oficiaza acelasi ritual, cu scurte cuvantari ale oficialitatilor si reprezentantilor unor asociatii de revolutionari, dupa ceremonia de la Troita din piata Universitatii, zona unde au cazut primii eroi ai bucurestenilor, in dupa-amiaza si seara de 21 decembrie ‘89.
Iulian VLAD (primul stanga), Ilie VERDET, si Vasile VALCU – guvern de 22 minute
Dimineata fusese acea mascarada de miting, cu mii de oameni adusi sa-l proslaveasca pe Ceausescu, in Piata Palatului, pentru ca el sa condamne, cu manie proletara, huliganii de la Timisoara. N-a apucat sa-si termine incriminarile si promisiunile, ca multimea a izbucnit in huiduieli, aruncand portretele si pancartele cu lozinci, fugind pe strazile apropiate, dar oprindu-se pe bulevardul Magheru, in apropierea Intercontinentalului. Acolo am vazut cum se decupa stema socialista din tricolor si am auzit primele scandari “Ieri in Timisoara, maine-n toata tara”, rostindu-se invective la adresa tiraniei, a comunismului. S-a creat o baricada spulberata de TAB-uri ucigase, s-au folosit tunuri cu apa si gaze lacrimogene si s-au efectuat masive arestari, chiar si din randul ranitilor. Intr-un tarziu, ne-am imprastiat, ramanand acolo doar cordoanele Armatei, Militiei si Securitatii, precum si trupele spalatorilor strazii, pentru ca nici o pata de sange sa nu mai aminteasca de masacru! “Haideti la Palat!” Locuiam in imediata apropiere a Universitatii si, cu pulovarul gros imbibat de apa, reusisem sa ma strecor pana acasa. Toata noaptea, Radio Europa Libera a transmis stiri si relatari despre cele petrecute la si dupa mitingul ceausist, insistand asupra felului in care bucurestenii au declansat inceputul sfarsitului dictaturii; se faceau referiri si la imanenta represiune, conform celor petrecute la Timisoara. Insa, dimineata de 22 avea sa ne elibereze de toate incertitudinile: cele trei tancuri din fata Ministerului Agriculturii, cu brazi infipti in tevile aducatoare de moarte si civili aducandu-le ostasilor sandvisuri, ceai si tigari, au disparut insotite de strigate de bucurie “Armata e cu noi!”; dinspre Piata Rosetti venea o coloana uriasa de muncitori, scandand “Nu va fie frica, Ceausescu pica!” si “Haideti la Palat!”…
Ana BLANDIANA, Romulus RUSAN si Alexandru ARSINEL, primii la Radio
Cladirea Ceceului imi apare ca un monstru de care nu aveai voie sa te apropii, acum inconjurata de o multime tacuta, in timp ce aparatorii cu caschete, scuturi si arme la vedere o parasesc, tot in tacere, imbarcandu-se in camioane. Raman pe loc doar soldatii nedormiti, dar calmi, primind flori si imbratisari, in vreme ce de pe Calea Victoriei se revarsa alte coloane cu mii de oameni. Un tanar imparte mici bucati de hartie; citind textul, am sentimentul ca mi-a oferit pasaportul pentru un taram necunoscut. Iata-l: “Acest criminal impreuna cu slugile care il inconjoara trebuie sa plece de la putere ASTAZI 22-12-1989. Demonstratiile trebuie sa aiba caracterul lor PASNIC, DAR HOTARAT. Frontul Unitatii si Democratiei Nationale. Jos CEAUSESCU! CETATENI AI BUCURESTIULUI: Asasinul Ceausescu a ordonat uciderea a sute, poate chiar mii de oameni nevinovati care nu doreau altceva decat LIBERTATE!”. Atunci, nu m-am intrebat cine a conceput textul, mai ales ca se raspandise vestea ca generalul Milea, ministrul Apararii, s-a sinucis, ca multimea canta “Desteapta-te, romane!”, ca pe cer aparusera doua elicoptere, unul imprastiind manifeste, celalalt asezandu-se pe acoperisul cladirii, de unde avea sa-si ia zborul cu Ceausesti cu tot, intr-un imens cor de huiduieli, urmat de scandarile “Ole, ole, Ceuasescu nu mai e!”, de parca toate stadioanele tarii s-ar fi aflat acolo. Ajunsesem pana sub balcon, cand usile masive de fier de la intrarea in sediu s-au deschis, navalind prin ele numerosi participanti. O dorinta irezistibila ma impingea sa patrund si eu in lacasul fericirii catorva socotiti nemuritori, de unde se proslavea bunastarea poporului si se hotara soarta unei natiuni ajunse la sapa de lemn, fara ca nimeni sa poata protesta. Privire din balcon Visul se putea implini, numai ca, la intrarea acum blocata, sunt legitimat, spunandu-mi-se sa astept, pana se mai strang si alti ziaristi! Mi s-a parut cel putin straniu, sa aud asa ceva, doar nu fusesem convocati la o sedinta de partid si trebuia sa intram cu grupul… Escaladez o fereastra de la coltul parterului si ma pomenesc la poalele imenselor scari de marmura, care duceau in teritoriul unde sirenele luasera chip de tineri in adidasi, soldati si ofiteri din diferite arme, fete la varsta liceului, barbati cu pardesie scumpe si sepci cafenii, soptindu-si “tovarasu’, nu putem iesi p-acolo”; un furnicar de oameni, unii dand de pereti usile birourilor si calcand peste portretele celor doi dictatori. Intreb unde-i balconul si mi se spune ca in dreapta, dupa ce treci prin cabinetul unu. Pana acolo, inregistrez trei apeluri: peste tot sunt dispozitive ucigase; nu distrugeti documentele aflate in sertare si dulapuri; blocati usile de la subsoluri, pe unde pot patrunde securistii din catacombe. Nimeresc in balconul-tribuna tocmai cand sub el ajunsese autocarul RTVR, stationat de dimineata in fata Bibliotecii Centrale Universitare, de unde se aruncau in sus tot felul de cabluri si microfoane, unul din ele prins de catre un barbat vanjos, imbracat modest, pe care-l vazusem si cu o zi inainte, pe baricada de la Inter, acum vorbind multimii, despre foame, frig si frica, indurate de acest popor, mai ales in ultimul deceniu. Rostirea ragusita si frazele stalcite sunt indelung ovationate, scandandu-se “Moarte Ceausestilor!”, “Armata e cu noi!” etc. Incet-incet, balconul devine neincapator. Ii recunosc pe actorii Mircea Diaconu si Ernest Maftei, care cantau alaturi de artista lirica Liliana Pagu “Desteapta-te, romane!” si “Multi ani traiasca!”, acompaniati de corul ad-hoc al miilor de manifestanti din piata. Ma imbratisez cu tanarul Ion Antonescu, organizator de turism, colaborator al revistei “Romania pitoreasca”; il vad apoi cocotat pe balustrada pe fotoreporterul Paul Agarici, mitraliind in toate directiile. Avea sa-mi spuna ulterior ca mai devreme fusese la Radio, unde-i surprinsese vorbind celor chemati sa apere institutia, pe Ana Blandiana, Romulus Rusan si Arsinel, promitand sa-mi aduca imagini si de acolo.
Primii sositi in balconul CC al PCR
La microfon se perinda alti vorbitori, printre care si un preot, rostind o emotionanta ruga, multumind lui Dumnezeu ca a dat puteri romanilor sa se elibereze de comunism si sa paseasca demn pe calea mantuirii; multimea ingenuncheaza si rosteste “Tatal nostru”! Seara cea mai lunga Revin in interiorul cladirii, tocmai cand un ofiter dirija transportarea si punerea sub paza a armamentului din depozitul de la subsol, in biblioteca de la etajul VI. Pustile si automatele treceau din mana in mana, intr-un lung sir indian, pana la lift. Inaintea mea, la primire, era adolescentul vazut mai devreme, mancand o banana cu coaja cu tot, scuipand si suduind de mama focului, cat e de rau acel fruct vazut doar in filme; primeste o arma prea putin cunoscuta si, inainte de a mi-o intinde, cere sa i se spuna cum se trage cu ea, plimbandu-si degetele pe metalul rece. Norocul nostru a fost ca ofiterul l-a auzit si a strigat la el sa nu se miste, deoarece este o piesa sofisticata straina, de ultimul tip, putand sa slobozeasca intregul incarcator intr-o secunda, doar prin atingerea acelui buton abia vizibil… Cu astfel de scene bizare, halucinante chiar, aveam sa ma mai intalnesc, incepand cu obisnuitele luari in posesie a continutului frigiderelor din toate birourile, pline cu salamuri de Sibiu, sunca de Praga, icre rosii, bauturi fine si prajituri, terminand cu potopul de impuscaturi de la sfarsitul zilei, cand se tragea in draci, pe toate coridoarele, scarile si etajele, in afara de o singura zona de la etajul II. Dar pana atunci, s-au petrecut alte evenimente majore. In timp ce priveam, la marele televizor din cabinetul 1 “revolutia in direct” si se incerca organizarea unui comitet provizoriu, pentru coordonarea actiunilor din CC, apar demnitarii comunisti Ilie Verdet si Vasile Valcu, insotiti de generalul Iulian Vlad, comandantul Securitatii. Recunosc ca au stat ascunsi in sediu, dupa sedinta de dimineata, dar acum vor sa salveze tara de tirania ceausista. Uluire totala. Fostul prim-ministru spune sa ne ducem intr-o sala de consiliu, unde sa organizam un fel de guverm, ca “Noi am demolat o putere – sa punem in loc alta, a ordinii”. Si pentru ca deruta si confuziile sa fie totale, isi face aparitia tovarasul Dascalescu, pretinzand sa se adreseze poporului, pentru a explica situatia de la Timisoara. Intre cei doi lideri se isca un dialog nu tocmai ortodox, intrerupt de cineva, care-i cere sa-si dea demisia din postul de prim-ministru. El accepta si-i condus in balcon, unde dupa ce-si spune numele, vorbele-i sunt acoperite de scandarile “Moarte tradatorilor!”, dupa care Verdet a cerut “comitetului” sa aduca aici “personalitatile din toate domeniile de activitate, in vederea constituirii unui guvern provizoriu”… Nu-l mai asculta nimeni si ne-am imprastiat care incotro, pana la anuntata sosire a lui Ion Iliescu, de la Televiziune. Totul durase 22 de minute. Cascadori, arme si foc Se inserase bine – era cea mai scurta zi a calendarului, solstitiul de iarna – cand in cabinetul plin de lume au aparut cascadorii lui Sergiu Nicolaescu, facand “partie” printre noi, urmati de faimosul regizor si actor, apoi un grup masiv de civili si militari, printre care Ana Blandiana, Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Petre Roman, Dan Desliu si, bineinteles, Ion Iliescu, presedintele Frontului abia constituit. El anunta ca se retrage, pentru cateva momente, intr-un birou de alaturi, sa-si anunte familia ca a ajuns cu bine. Dupa aproape o jumatate de ora, a revenit, fixandu-si apoi comandamentul intr-un alt birou, unde n-au patruns decat putini militari si civili, cerberul fiind Voican Voiculescu, care mi-a pus automatul in piept. …Si s-a pornit potopul de bubuituri, vaiete si sange. Se trage din toate partile, de pe acoperisuri, de la ferestrele Palatului si ale Bibliotecii, multimea se retrage pentru cateva clipe, dar piata nu se goleste. Culcati la pamant si protejati, oarecum, de intuneric, oamenii striga “Murim, dar nu plecam de aici!”. Incep sa raspunda soldatii, cu arme automate si lovituri de tun de pe tancuri. In sediu, valmaseala e aproape totala, mai ales ca pentru cateva secunde s-au stins luminile. Ostasii iau pozitie de lupta si striga mereu “fara panica”. Printre impuscaturi si tipete de ajutor, auzim pentru prima oara cuvintele teroristi si terorism. Printr-o fereastra vad flacarile ce-au cuprins cladirile din jurul pietei. Reusesc sa ma strecor prin alt corp al Ceceului, dupa zece ore petrecute in acel taram unde se hotara destinul tarii. Trecuse de miezul noptii, cand am ajuns la Radio; dupa alte peripetii, ca si acolo, la etajele superioare se auzeau impuscaturi, reisesc sa intru in studioul de emisie. Fostii mei colegi imi permit sa intru “in direct”; anunt ce se intampla in Piata Palatului si imprejurimi, lansand un apel de urgenta sa fie trimise mai multe formatiuni de pompieri, pentru a stavili incendiile… Asa am incheiat ziua de 22 decembrie ‘89, nascuta din sacrificiul Timisoarei, urmata de inca multe alte evnimente, care aveau sa schimbe fata unei tari ce-si dorea emanciparea, reintegrandu-se Europei, lumii libere. Atunci, in preajma Sfantului Craciun, am crezut ca se pot atinge cu mana cerurile.
Pagina realizata de Valentin HOSSU-LONGIN, Ziua, 22 decembrie 2007
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Bucuresti: noaptea 21/22 decembrie 1989
Ultima data a fost vazuta in viata la 21 decembrie, in jurul orei 23:00, in zona Intercontinental. Tot la Inter a murit si tanarul Lucretiu Mihai Gatlan, de 19 ani, impuscat probabil de la o distanta cuprinsa intre 20 si 100 de metri. Cristian Florea a fost impuscat in cap la 21 decembrie, in jurul orei 24:00, in zona restaurantului Dunarea. A fost lovit din spate, probabil de la o distanta de 10-30 de metri, cu un glontperforant, cu varful rotunjit.
lucid Says: December 21st, 2008 at 10:33 pm Eu am fost martor ocular in centrul Bucurestiului de la ora 12 la ora 18. Dimineatza, la 7.30 – se luminase, era o zi calda cu soare – am vazut in piatza Unirii coloanele de manifestantzi si m-am mirat ca era cam devreme. Am ajuns la Romana si de acolo la hotel Dorobantzi de unde trebuia sa insotzesc doi colegi fizicieni de la institutul Kurchatov la aeroport. Trebuiau sa plece duminica, dar de la ambasada fusesera sfatuitzi sa plece mai devreme si eu fusesem cu ei la Aeroflot – vis-a-vis de Scala sa-si schimbe biletele. La ora 8.30 eram la ei si apoi am luat autobuzul Tarom de ora noua (pleca din fatza agentziei de pe Brezoianu, unde e azi CFR-ul). I-am dus la aeroport, i-am vazut trecand de controlul bagajelor si pe la 11.30 m-am suit in autobuz inapoi. La ora 12, la Romana, soferul ne-a spus ca traseul e deviat si ne-am dat jos. Tocmai auzisem la radioul autobuzului ca luase cuvantul o tanara utecista. La 12.05-12.10 in dreptul magazinului Eva am vazut venind grupuri compacte de mitingisti, destul de calmi. M-am mirat ca se terminase asa repede. Ajunsi in dreptul lor, am auzit: “ne-au chemat la miting ca sa traga in noi”. Hait, mi-am zis, hai repede in piatza palatului ca s-a intamplat ceva. Am ajuns pe Onesti si am vazut catziva “tovarasi” dirijand destul de calmi ambulantzele ca sa-i ridice pe cei catziva calcatzi in picioare. Surpriza cea mare a fost in piatza cand am putut merge pe trotuarul din fatza ceceului, care era de peste 10 ani interzis “publicului”. Piatza era goala, dar pe iarba din fatza balconului celebru zaceau zeci de steaguri si lozinci – unele rupte. In dreptul barului Atlantic – era cca 12.20 – un grup oarecum compact de “tovarasi” – erau, mi-am dat seama ulterior – cadrele lui Goran (secu’ municipal) si ofitzerii IGM-ului (militzia Bucuresti). L-am recunoscut pe un fost coleg de liceu, era parca lent-major la militzie, pe care l-am intrebat ce se intampla. Mi-a raspuns calm: asta e, daca nu a mai slabit putzin shurubul….De altfel, totzi din grup erau surprinzator de calmi (formasera grupul disciplinat de “uratori” din fatza balconului, care a fost filmat de TV dupa panica din piatza, ei ramanand grupatzi disciplinat ca sa strige lozincile). Un om al lui Goran a venit cu un fel de tzevi indoite – cam 20 cm una – spunand ca asa ceva se putea face si la IMGB, apoi puneai carbid si….poc. Au primit un ordin si au plecat in liniste pe Calea Victoriei spre sediul lor – cladirea de langa magazinul Victoria. Am mers si eu dupa ei si am ajuns la cca 12.30 in fatza Cercului militar. Eram mai multzi care cascam gura. Se auzeau deja lozinci scandate spre libraria Eminescu (sunt de la Timisoara, a spus cineva), cand, deodata, un microbuz s-a oprit in dreptul nostri si vreo trei malaci in combinezoane albastre cu bate gen baseball s-au repezit la noi ca si cand voiau sa ne ia la bataie. Am ridicat mainile spre unul si i-am spus: ce vrei cu noi? ne uitam. Ne-a lasat in pace dar vad si acum jocul de glezne ca al boxerilor in ring pe care-l faceau in fatza trecatorilor. Am trecut pe trotuarul unde e acum Pizza Hut. Un “tovaras” cu palton de stofa englezeasca si caciula brumarie plus burta de rigoare s-a rastit la noi – eram gura-casca – sa plecam de acolo “caci s-ar putea sa se traga”. Auzind, niste femei de la etajul I – probabil lucratoare al magazinul Compescaria de atunci, au strigat la el: vretzi sa ne omoratzi acum? “Tovarasul” s-a inrosit ca racul si a luat-o la sanatoasa spre sediul din Calea Victoriei. Am ajuns pe Academiei in dreptul Arhitecturii unde ne-a oprit un cordon de militzieni si civili. Nu pot uita cum la catziva metri, in fatza la hotelul Union, un “tovaras” tot in palton dar cu palarie tare a luat literalmente de parul lung o tanara si a bagat-o in hotel. Am trecut prin pasaj la Telefoane si, era blocat accesul acum spre piatza palatului, am coborat spre cinematograful Union. Am fost fotografiat de un “toavras” – aparusera mai multzi si deocamdata fotografiau pe toata lumea de pe strazi. Am ocolit sala palatului si am iesit in Magheru pe Onesti in fatza Bisericii Italiene. Era cam 12.45 si se formase cordonul de trupetzi cu scuturile acelea albe caraghioase. Erau speriatzi, recrutzi. In spate “tovarasii” erau agitatzi si discuatu aprins. M-au lasat sa stau cateva minute acolo – se auzeau lozinci scandate dinspre Intercomntinental. La un moment dat mi-au cerut sa plec si, ocolind pe Vasile Conta, am ajuns pe la 13.30 cred in fatza la Intercontinental. Am sta aici pana s-a intunecat, asistand la napraznica sosire a celor doua sau trei TAB-uri vopsite in albastru pe care scria MILITZIA si care efectriv erau sa striveasca catziva tineri sub rotzi. Se scandau lozinci, se discuta aprins, se huiduia, dar “fortzele de ordine” erau in expectativa in perimetrul din jurul ceceului si palatului. Pe la ora 18 am plecat acasa ca nu mai puteam de foame.
Cine a tras in acea noapte? Simplu de aflat: intrebatzi “catargele” – securistii instalatzi pe cladirile inalte din zona ca sa observe orice miscare (asa se facea si pe traseul acasa al ceausestilor, zilnic). Nu cred ca ei au tras, dar sigur i-au vazut pe lunetistii din apartamentele conspirative din zona care au impuscat numai in cap si in gat cu gloantze vidia. Nu ca sa faca macel, ci ca sa imprastie multzimea. Au mai tras din spatele scutierilor catziva dementzi de securisti si activisti plini de ura si prostie care nu pricepeau ca partida era pierduta. Au tras cu pistoalele din buzunar la adapostul trupetzilor cu scuturi. Putzini si astia, majoritatea pricepusera ce va urma. Putzini – putzini (probabil cateva zeci), dar tot au omorat atatzia tineri. Din pacate nu se vor da in gat intre ei, asa ca doar Dumnezeu ii va pedepsi.
Acum 20 de ani, în 21 Decembrie, `89, braşovenii, câteva sute, au ieşit în stradă pentru că nu mai voiau comunism. În 22 Decembrie au prins curaj mult mai mulţi, zeci de mii, şi li s-au alăturat. Puterea a reacţionat, fără excepţie, în forţă, punând la “treabă” tot aparatul de represiune : activul PCR, Securitatea, Armata. La Timişoara, şi apoi la Bucureşti, se “contabilizau” deja morţi: împuşcaţi sau călcaţi de tab-uri. La Braşov, măcelul a început în noaptea de 22 spre 23 Decembrie. După ce cuplul dictatorial al Ceauşeştilor fugise! Au fost peste 300 de morţi! Statisticile oficiale consemnează însă doar vreo 70 de victime la Braşov… Bărbaţi şi femei în putere, vârstnici, tineri şi tinere, adolescenţi şi chiar copii au fost asasinaţi mişeleşte. Cu gloanţe normale, cu gloanţe cu cap vidia, cu gloanţe explozive. Mulţi au fost împuşcaţi in frunte, cu puşti cu lunetă. Unora, nu puţini, proiectilele criminale le-au sfârtecat picioarele şi abdomenele. Alte victime au supravieţuit şi au murit mai tîrziu iar cei care mai trăiesc astăzi sunt mutilati pe viaţă. Familiile şi-au recuperat morţii sau au ajuns la răniţii lor cu greu. Morgile erau încuiate! Spitalele inaccesibile! Asasinii, adică teroriştii, nu de afară, inventaţi, ci autohtoni, dispăruseră! Iliescu şi FSN-ul său au ieşit public cu MAREA MINCIUNĂ: “ Românii s-au împuşcat între ei, ca proştii !”. De atunci au trecut 20 de ani. Iar MAREA MINCIUNĂ s- a perpetuat. Între timp, criminalul Iliescu s-a ”reconciliat” doar cu minerii! Constantinescu, un laş, nu s-a reconciliat cu nimeni pentru că l-au învins “structurile”. Băsescu a condamnat, pro-forma, comunismul pe care l-a declarat doar, ca fiind “ ilegitim şi criminal. “ Dar, după 20 de ani, “ilegitimii” şi “criminalii”, adică ucigaşii Eroilor din Decembrie ’89 sunt tot liberi, tot prosperi, tot sus-puşi. Ne “scuipă” în faţă, de la înălţimea funcţiilor şi conturilor lor şi ne spun că nu mai are rost să “dezgropăm morţii” şi să discutăm, pe faţă, despre o temă care nu mai e de “actualitate”: comunismul şi victimele lui. Adică şi despre acei Eroi din Decembrie ’89 care zac sub lespezi, în morminte şi care aşteaptă să fie pedepsiţi ucigaşii lor. Cu ei, cu EROII, nu se poate reconcilia nimic atâta timp cât asasinii sunt liberi ! Nici cu familiile lor! Nici cu noi, cei încă trăitori şi martori ai Evenimentelor însângerate din ’89. Oricât timp ar trece!Şi oricât s-ar încerca multilarea istoriei recente! Restul, e deşertăciune! (Maria Petraşcu)
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Iată cum descrie această tragedie supravieţuitorul Ovidiu Păiuş: ”După ce am trecut de jumătatea Podului „Decebal” s-a început să se tragă bestial asupra noastră. Parbrizul camionului a fost dintr-o dată dezintegrat, fiind împroşcaţi cu mii de cioburi de sticlă, care mi-au intrat în gură, nas şi urechi, simţind însă o durere mai mare în palma stângă. Ulterior aveam să aflu că un glonţ „dum-dum” a explodat lângă capul meu! Norocul meu a fost că în clipa respectivă palmele mâinilor îmi acopereau faţa, schijele intrând în mâna stângă. Atât eu cât şi Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. Am deschis ochii, eram speriat că am orbit. Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut peste volan, curgându-i sângele din gură. Mai târziu am aflat că un glonţ ieşit prin gură, i-a rupt patru dinţi. Speriat mi-am întors capul în cealată parte, tocmai când mandibula lui Doru Miclea a fost străpunsă de un glonţ. Dintr-o dată mandibula „i-a sărit” câţiva centimetri în faţă şi un şuvoi de sânge i-a ţâşnit pe gură! Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, în bazin şi în rinichi! Tot atunci, un glonţ „dum-dum” m-a lovit în laba piciorului. În momentul exploziei, adidasul mi-a fost smuls din picior! Apoi cabina basculantei s-a rabatat înainte şi am căzut de pe pod între malul râului Mureş şi intrarea în Ştrand! După circa 40 – 50 de minute am fost adunaţi de militarii care au inspectat zona, să vadă pe cine au împuşcat!” („Întrebătorul din Agora”, vol.I, p. 268 – 278).
În seara zile de 22 decembrie se încheie cea de-a doua etapă a Revoluţiei din Decembrie 1989 la Arad, respectiv „revoluţia de catifea”, nonviolentă, şi începe cea de-a treia etapă, pe care am numit-o violentă, „revoluţia de sânge”, care durează până după 25 decembrie 1989, când au fost executaţi soţii Ceauşescu, însă ultimele focuri de armă s-a auzit până în 28 decembrie.
La scurt timp după preluarea puterii de către Comitetul Frontului Democratic Român, în după-amiaza zilei de 22 decembrie a început o diversiune concentrată, care a luat prin surprindere pe toată lumea. Analizând evenimentele din decembrie 1989 de la Arad am constatat că întreaga diversiune s-a desfăşurat pe mai multe paliere. Primul palier a fost la nivelul înspăimântării populaţiei, apoi, al doilea pentru intimidarea primei structuri de putere create de revoluţionarii care au intrat în sediul fostului Comitet judeţean de partid, iar al treielea palier a fost la nivelul structurilor militare, de apărare, care au primit o serie de informaţii şi ordine contradictorii. Toate cele trei nivele de diversiuni au fost foarte bine orchestrate de cineva care a acţionat din umbră, fără să mai poată fi depistat până în prezent.
La circa două ore de la preluarea puterii au început să apară primele zvonuri alarmante că există forţe ascunse care îl vor apăra pe Ceauşescu. Lumea începea să vorbească despre trupe de comando speciale, respectiv despre „terorişti”.
La ora 15,20 a apărut zvonul că apa este otrăvită în Arad! Avertismentul a fost rostit de la balconul Consiliului, de unde, cu puţin timp în urmă, liderul revoluţiei din acest oraş a declarat Aradul oraş liber, apoi s-au perindat la microfon o mulţime de vorbitori. „După un timp, după ce a apărut zvonul că apa este otrăvită, nu ştiu exact cât timp a trecut – ne-a mărturisit revoluţionara Ofelia Călugăru – când tocmai aveam eu microfonul în mână, a venit o informaţie care ne-a liniştit. S-a apropiat de mine un domn, care mi-a spus:”Mă numesc Trifa Ioan şi am venit să vă anunţ că apa nu este otrăvită în Arad, personal vin de la laborator, unde mi s-a confirmat acest lucru!”.
Temuţii generali Nuţă şi Mihalea de la Timişoara sosesc la Arad
În seara şi noaptea zilei de 22. decembrie 1989 Aradul a fost teatrul de desfăşurare a unei ample acţiuni de diversiune psihologică, care a născut şi întreţinut o psihoză teroristă în rândul populaţiei şi a creat suspiciune şi confuzie între forţele care trebuiau să menţină stabilitatea. Psihoza a fost amplificată odată cu sosirea la Arad a doi generali M.I., Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu cu mai mulţi „colaboratori”. Având în vedere densitatea evenimentelor întâmplate în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989, vom prelua, pentru autenticitatea relatării, această secvenţă din Raportul Comisiei Senatoriale, menţionat mai sus.
În ziua de 17 decembrie 1989, cei doi generali au fost trimişi la Timişoara din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Ei au făcut parte din grupa operativă, alături de alţi generali din armată şi ofiţeri superiori, trimişi de Ceauşescu pentru organizarea lichidării „tulburărilor”.
„După fuga soţilor Ceauşescu, cei doi generali, intenţionând să revină la Bucureşti, s-au urcat în avionul care făcea cursa regulată Timişoara – Bucureşti, dar care în 22 decembrie 1989, din lipsa de pasageri suficienţi, a suplinit şi cursa Arad – Bucureşti, astfel că avionul a făcut o escală la Arad. Cursa a avut o mare întârziere, trebuia să plece din Arad la orele 17,50, dar a aterizat abia după orele 21,00. Era un „RomBac 111”, din care au coborât iniţial pasagerii pentru Arad. După ce la Bucureşti, gl. Zărnescu, comandantul aviaţiei civile, a interzis continuarea zborului, pasagerilor rămaşi în avion li s-a comunicat că datorită condiţiilor meteorologice avionul nu mai poate pleca la Bucureşti, că vor continua zborul a doua zi şi se va asigura transportul acestora la gară sau la hotel. Cei doi generali au plecat de la aeroport spre hotel cu autoturismul şefului compartimentului antiterorist (M.I.).
În acelaşi avion era şi un grup de 5 revoluţionari din Timişoara, în frunte cu Lorin Fortuna, care doreau să ajungă la Bucureşti, la Televiziune şi la FSN. Acest grup s-a întors la Timişoara încă din seara respectivă.
Pasagerii pentru Bucureşti, în număr de 29, au fost cazaţi la hotelul „Parc”.
În cursul serii, de la Bucureşti, în numele gl. Guşe, s-a trimis armatei, din nou, alarma de luptă generală. Gl.lt. Călinoiu a ordonat deplasarea la Arad a efectivelor de la Lipova. Mr. Diaconescu a şi pornit spre municipiu cu 300 militari, 20 TAB-uri şi 10 tancuri. La UM 01380 din Cetate s-a primit indicativul „Fanfara”, ceea ce însemna luarea măsurilor necesare împotriva unui atac iminent asupra Aeroportului. Blindatele au fost dispuse circular în jurul pistei de aterizare.
La sediul consiliului, pe la ora 20, a sunat pe telefonul operativ Ion Iliescu, s-a interesat de situaţia existentă în Arad. A spus să se ia legătura cu Timişoara, pentru că are informaţii că se trage în Piaţa Operei. Judecătorul Trifa Ioan, care a fost cooptat în conducerea Comitetului Frontului Democratic Român din Arad, s-a interesat la Timişoara, apoi a mai apucat să vorbească cu Bucureştiul, să confirme că, într-adevăr, se trage în Timişoara, după care telefonul operativ s-a întrerupt.
Pe celelalte telefoane, au apărut şi răspândit în continuare fel de fel de ştiri alarmante, potrivit cărora elicoptere inamice care zboară la mică înălţime se apropie de Valea Mureşului spre Arad, a fost minat podul CFR peste Mureş, o coloană de 30-40 de autovehicule pline de securişti vin de la Timişoara spre Arad. La întâmpinarea acestora au fost trimise 7 tancuri la staţia PECO din Aradul Nou, dar ulterior, motivând că nu rămân forţe de rezervă suficiente, aceste tancuri au fost retrase.
De la cercetarea prin radiolocaţie a parvenit ştirea potrivit căreia dinspre Deva se apropie o formaţie de elicoptere.
La ora 19,40, la UM 01380, din Cetate, s-a primit informaţia că la sediul Inspectoratului M.I. se trage, apoi că a fost atacată Poşta centrală. Toate s-au dovedit a fi informaţii false. În jurul orei 22,30, generalii Nuţă şi Mihalea au sunat de la hotelul Parc la sediul Miliţiei, întrebând de ofiţerii Cioflică, Răşină, Sălceanu sau Văduva (locţiitorul lui Cioflică), dar niciunul nu se găsea acolo. În personalul de miliţie şi securitate a intrat panica, cei doi generali fiind cunoscuţi ca şefi cu un comportament foarte dur faţă de subordonaţi.
În UM Cetate, ofiţerii Statului Major, împreună cu mr. Bădălan şi Său, de la Marea Unitate din Oradea, pregăteau pe hărţi sistemul de apărare al Unităţii Militare şi al oraşului. S-a discutat problema capturării celor doi generali, suspectaţi de genocid săvârşit la Timişoara. Mr. Marcu a pornit spre Consiliu, pentru a consulta şi revoluţionarii.
După ora 23 au fost trase primele focuri de armă. Mr. Marcu afirmă că primul cartuş a fost tras cu aprobarea sa de către cpt. Memetea, ca avertisment, pentru a se face linişte la sediu. Atunci, ca răspuns,
s-a tras asupra Consiliului Judeţean. S-au stins luminile şi s-a executat foc masiv şi prelungit din clădire în afară. Alţi martori afirmă că prima dată au fost trase focuri răzleţe asupra consiliului din diferite clădiri din jurul pieţii.
În piaţă, mulţimea continua să cânte „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”
Pe la ora 24 s-a deschis foc din hotelul „Parc” şi dinspre Ştrandul „Neptun” asupra UM din Cetate, de unde s-a răspuns cu foc masiv. Un ziarist englez şi un corespondent de la Radio Budapesta au reuşit să pătrundă în clădirea întunecată şi „asediată” a Consiliului.
La Aeroport, după orele 0,00 (23.12. 1989), s-a primit un ordin de la lt.col. Drăghicescu Nicolae (comandantul regimentului de aviaţie de la Timişoara) să fie blocată pista de aterizare pentru că se prevede un atac aerian iminent asupra Aeroportului. Când au ieşit cele trei autovehicule (autobuz, cisterna şi maşina PSI) din remiza auto cu care trebuia blocată pista şi au ajuns aproape de pistă şi au aprins farurile, dintr-un TAB aflat în dispozitivul de apărare s-a deschis foc asupra autovehiculelor. Focul s-a înteţit, s-a tras din toate părţile, au fost avariate autovehiculele, turnul de control, avionul RomBac 111 care staţiona.
S-au tras rafale de pistol-mitralieră din aerogară spre pistă şi de pe acoperişul clădirii aeroportului. S-a tras, de asemenea, spre şi dinspre Secţia de carotaj, unde exista un depozit de materiale explozive şi radioactive şi un pichet de pază militară. Au fost grav răniţi un soldat şi şoferul de pe vehiculul PSI, care abia dimineaţa au fost transportaţi la spital.(Din „Raportul Comisiei Senatoriale”)
Împuşcăturile au continuat cu intermitenţe toată noaptea, atât în jurul hotelului „Parc” – unde erau cazaţi generalii Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu – şi în jurul Unităţii Militare din Cetate, cât şi la Consiliu şi la Aeroport.
Primele victime
la Podul „Decebal”
Colonelul Liviu Stranski, comandantul Gărzilor Patriotice, cel care a împărţit arme civililor din Consiliu, în momentul în care a constatat că muniţia este pe terminate, a luat o hotărâre la fel de nefericită ca aceea de a împărţi arme şi muniţie revoluţionarilor, respectiv de a trimite cinci persoane din Consiliu cu o basculantă RABA de 16 tone a I.J.T.A. la UM.01380 din Cetate pentru muniţie. În acest sens au fost trimişi şoferul Ciumedean Dănuţ, maistrul militar Gheorghe Dupţa şi civilii Doru Miclea, Ovidiu Păiuş şi Andrei Safaleru.
La plecarea din Consiliu, „echipajul” a fost asigurat că totul a fost rezolvat telefonic la UM.01380, că militarii de la Podul „Decebal” din faţa intrării principale în UM Cetate au fost anunţaţi de sosirea lor cu basculanta pentru muniţie. În ciuda acestei asigurări date de col. Stranski, în momentul în care au ajuns pe Podul „Decebal” militarii care alcătuiau „ambuscada” de la piciorul podului au deschis focul asupra basculantei RABA de 16 tone! Primul rănit a fost şoferul Ciumedean Dănuţ şi maistru militar Gheporge Dupţa, apoi Doru Miclea şi Ovidiu Păiuş, iar tânărul Andrei Safaleru a fost împuşcat mortal, ciuruit cu 17 gloanţe, în vreme ce basculanta RABA s-a răsturnat de pe pod pe porţiunea dintre râul Mureş şi intrarea în Ştrandul „Neptum”. Iată cum descrie această tragedie supravieţuitorul Ovidiu Păiuş: ”După ce am trecut de jumătatea Podului „Decebal” s-a început să se tragă bestial asupra noastră. Parbrizul camionului a fost dintr-o dată dezintegrat, fiind împroşcaţi cu mii de cioburi de sticlă, care mi-au intrat în gură, nas şi urechi, simţind însă o durere mai mare în palma stângă. Ulterior aveam să aflu că un glonţ „dum-dum” a explodat lângă capul meu! Norocul meu a fost că în clipa respectivă palmele mâinilor îmi acopereau faţa, schijele intrând în mâna stângă. Atât eu cât şi Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. Am deschis ochii, eram speriat că am orbit. Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut peste volan, curgându-i sângele din gură. Mai târziu am aflat că un glonţ ieşit prin gură, i-a rupt patru dinţi. Speriat mi-am întors capul în cealată parte, tocmai când mandibula lui Doru Miclea a fost străpunsă de un glonţ. Dintr-o dată mandibula „i-a sărit” câţiva centimetri în faţă şi un şuvoi de sânge i-a ţâşnit pe gură! Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, în bazin şi în rinichi! Tot atunci, un glonţ „dum-dum” m-a lovit în laba piciorului. În momentul exploziei, adidasul mi-a fost smuls din picior! Apoi cabina basculantei s-a rabatat înainte şi am căzut de pe pod între malul râului Mureş şi intrarea în Ştrand! După circa 40 – 50 de minute am fost adunaţi de militarii care au inspectat zona, să vadă pe cine au împuşcat!” („Întrebătorul din Agora”, vol.I, p. 268 – 278).
Tragediile au continuat toată noaptea la Podul „Decebal”. O autosanitară de la UM. 01380, după ce a transportat la Spitalul judeţean o angajată civil căreia i s-a făcut râu în UM Cetate, la întoarcere nu a mai fost recunoscută de militarii care alcătuiau „ambuscada” de la Podul „Decebal” şi au deschis un foc necruţător asupra ei. Autosanitara a avut aceeaşi soartă ca basculanta RABA, fiind ciuruită de gloanţe. În urma focului şoferul autosanitarei – soldatul Adrian Victor Puşcău – a fost împuşcat mortal, iar medicul, mr. dr. Aurel Chiş, a fost rănit cu un glonţ în picior. De asemenea a fost rănit şi cpt. Prodan Liviu, care se afla în autosanitară alături de medic.
Tot în acea noapte fatală de 22 spre 23 decembrie 1989, cetăţeanul maghiar Toth Şandor, care a venit în România din Ungaria cu un convoi cu autocamioane, pline cu ajutoare (alimente şi medicamente) la Spitalul din Arad, după ce a descărcat a fost solicitat să facă un transport până în Cetate. A fost de acord, dar la apropierea de podul de peste Mureş a fost întâmpinat cu foc de către militarii care apărau UM. Cetate, fiind împuşcat mortal.
În cursul nopţii telefoanele Unităţilor Militare au fost intoxicate cu informaţii false, cu zvonuri alarmante despre presupuse atacuri teroriste: că au aterizat trei elicoptere la Combinatul chimic, că vin „teroriştii” din Timişioara, că la Întreprinderea de strunguri miliţenii trag în oameni, că un tir cu nr.BH6729, plin cu „terorişti”, vine de la Oradea, că la Campingul din Aradul Nou sunt „terorişti” arabi.
Aceste zvonuri şi ştiri false au fost întărite cu acţiuni reale de diversiune. S-a executat foc real sau cu simulatoare de foc automat, sporadic sau succesiv, din locuri diferite. Astfel, s-a tras, ori s-a simulat tragerea asupra sediului Consiliului din podul Palatului cultural, din clădirea Liceului sanitar, din turnul restaurantului „Mureşul”, ori dinspre parc şi faleza Mureşului. S-a observat foc la gura ţevii ce îşi schimba poziţia şi din UM Cetate. Apărea când pe faleza Mureşului, când în parcarea de la Hotel „Parc”, când pe str. Teiului, de lângă malul Mureşului. Iar în dispozitivul de apărare al UM.01380 Cetate a fost împuşcat mortal soldatul t.r. Almen Werner! „Cartea Revoluţiei Române – Decembrie’89”, p. 355 – 356).
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
An excerpt from
A chapter from my Ph.D. Dissertation at Indiana University: Richard Andrew Hall, Rewriting the Revolution: Authoritarian Regime-State Relations and the Triumph of Securitate Revisionism in Post-Ceausescu Romania (defended 16 December 1996). This is the original chapter as it appeared then and thus has not been revised in any form.
The Role of the USLA in the Bucharest Repression of 21/22 December
Nicolae Ceausescu ended up shortening his speech and scurrying off the balcony of the CC building while regime forces attempted to clear Palace Square. Demonstrators merely took to other parts of the city center. Two major points of confrontation between demonstrators and regime forces developed along the wide Magheru boulevard: the Roman Square and the University Square (site of the hulking concrete monstrosity known as the Intercontinental Hotel). The latter would be the scene of major bloodshed on the night of 21/22 December. At least 50 demonstrators were killed, almost 500 were injured, and as many as 1,200 were jailed on this night in Bucharest alone.[82]
Petre Mihai Bacanu’s seminal month-long series (”Intercontinental 21/22″) exploring the events of University Square is as puzzling as it is enlightening. Bacanu began his series on 14 March 1990, shortly after the new Defense Minister, General Victor Stanculescu, had reversed the official version of the USLA’s actions during the December events.[83] On 15 March 1990, Bacanu began interviewing three employees of the Intercontinental Hotel. They described how, after the ill-fated rally broke up, “USLA troops dressed in civilian clothes” chased after the demonstrators, fired “petarde” at them, and beat them.[84] In the following day’s episode of the interview, the issue of the USLA was not raised except in an unusual postscript in which Bacanu added: “We must clarify that the USLA detachments did not fire a single shot, nor arrest a single person among the columns of demonstrators.”[85]
On 17 March 1990, Bacanu felt compelled to preface the third part of the interview with the following statement:
In the course of this episode, esteemed readers, there are again references to the USLA. We have incontrovertible proof that the USLA soldiers had only one mission, to defend the American embassy and the El Al Israeli airlines offices [both located next to the Intercontinental Hotel].[86]
The same three interviewees who had only two days earlier described the USLA in a repressive posture now came forth with highly incongruent descriptions of the rapport between the crowd and the USLA later on the afternoon of 21 December. According to one of the interviewees:
I saw the incident when a student climbed behind one of them [the USLA soldiers] and kissed him and then offered flowers to those from the USLA. I also witnessed the scene in which the USLA officers received the flowers and held them in their hands.[87]
By 24 March 1990, Bacanu was asking his interlocutors questions such as this: “I have heard that the USLA were served tea. It was something civilized: they were also cold. Are you convinced that they did nothing wrong against you?”[88] On 18 April 1990 a new interviewee recounted how one of the USLA men had begun crying at the sight of the aforementioned girl (who, according to the source, was from Timisoara) distributing flowers to the USLA.[89]
Such a portrayal of the USLA’s behavior and the crowd’s view of the USLA lies in stark contrast with Emilian David’s description (published on 12 January 1990) of events taking place simultaneously less than a mile away at the other end of Magheru boulevard at Roman Square:
3:45 p.m. We are attacked with brutality by the USLA troops. Women and young girls scream, men and boys try to put up whatever resistance they can. They beat us mercilessly…
5:30 p.m. We are attacked again with even greater fury by the USLA troops. The “paddywagons” are filled with people.[90]
Later, after being forced to flee from the Roman Square, David eventually made his to the other end of the boulevard at University Square. David describes the presence of a cordon of USLA troops equipped with shields and clubs at this location. When gunfire erupted towards midnight, David suggests that these USLA “beasts” were among the gunmen. “The dead and wounded littered the streets,” according to David. Paul Vinicius also recalls the arrival of these “special troops” just after midnight: “Who are these beasts who shoot? They are young, and judging by the way they talk amongst themselves, they appear drugged. They shoot in anything that moves.”[91]
The charges drawn up by the Military Prosecutor in the trial of the former CPEx members (dated 4 June 1990) reiterate such allegations. According to this document, between 9 and 10 p.m. on the evening of 21 December at University Square, “the forces of repression composed of USLA, Militia, and Securitate [i.e. uniformed] troops began to encircle the crowd of demonstrators, forcibly detaining some of them whom they beat brutally, many being killed.”[92] The same document cites a witness, Spiru Radet, according to whom, at midnight “USLA troops equipped with helmets, shields, and clubs” followed a tank through the barricade erected by the protesters.[93] The witness continues: “…one of the USLA soldiers, who had a machine gun in his hand, fired a volley of warning shots and then began to shoot into the demonstrators.”[94]
Additionally, the transcripts of communications among USLA and Militia units reveal that USLA “intervention units” were dispatched to a number of locations in the city center on this afternoon of 21 December.[95] USLA operatives refer to having “restored order” in Palace Square after the end of the rally, and to their mission to “block” access to the American Embassy and El Al Israel offices (rather than to “defend” them as Bacanu had suggested).[96] Their attitude towards the demonstrators attempting to force their way into the official meeting was hardly supportive: “These hooligans must be annihilated at once. They are not determined. They must be taken quickly. The rest are hesitating.”[97] The question is less whether the “flower” episodes happened at all, or happened as they have been described, but why it was these particular incidents, rather than the incidents revealing the USLA’s brutality actions, which garnered publicity in 1990.
Interestingly, almost four years later, in December 1993, Bacanu appeared to reconsider his earlier unquestioning claims about the role of the USLA on the basis of “new” information brought forth by Army soldiers who had been in University Square on the night of 21/22 December. According to Bacanu:
Very many officers talk about these “civilians” in long raincoats or sheepskin coats [cojoace], who arrested demonstrators from within the crowd and then beat them brutally….No one has been interested until now in these tens of “civilians” with hats who shot through the pockets of their clothes….For a time we gave credence to the claims of the USLA troops that they were not present in University Square. We have now entered into the possession of information which shows that 20 USLA officers, under the command of Colonel Florin Bejan, were located…among the demonstrators. [Emphasis added][98]
One of the Army officers told Bacanu that during the evening
…a Militia vehicle arrived from which tens of men–who appeared almost as if they were brothers, in that they were all solidly-built, dressed in leather jackets, with hats on their heads–disembarked….These individuals had “short barrel” weapons and were from the Interior Ministry….They positioned themselves behind the cordon of shieldbearers and then shot from the pockets of their clothes into the demonstrators and dragged demonstrators out of the crowd…[99]
But what Bacanu termed “new revelations” were hardly new. In mid-January 1990, several Army recruits and officers referred to the actions of these “civilians” in interviews with reporters of the Army daily.[100] According to soldier Rudolf Suster:
About fifteen to twenty (dressed in civilian clothes, but one could tell that they were well-trained) disembarked from a single truck and passed in front of the soldiers with shields and when the tanks broke through the barricade which was on fire, they fired. I saw the flashes in front of their raincoats.[101]
Soldier Tiberiu Florea described a similar scene:
I also saw them. They had long raincoats or overcoats and they had guns hidden under them and they opened fire. They were in front of us, they couldn’t hide themselves from us. They didn’t all fire at the same time…One fired, then the other would.[102]
Furthermore, at the trial of Nicolae’s brother, Nicolae Andruta Ceausescu (director of the Securitate’s Baneasa Academy) in April 1990, military witnesses testified that “after the salvo of warning shots were fired, in the uproar produced, from behind us we saw civilians who were firing–I observed the movement of their clothes–hidden weapons through the pockets of their clothes.”[103] Significantly, former USLA commander, Colonel Gheorghe Ardeleanu, confirmed in a court statement that on 21 December the USLA had “performed their duties in civilian dress.”[104]
As in Timisoara in the preceding days, it appears that the USLA were acting in Bucharest in accordance with Order 2600. In early 1990, opposition journalist Vasile Neagoe argued just this point in his discussion of the events of 21/22 December 1989. According to Neagoe, “because in the meetings convened by Ceausescu it had been established that terrorists were involved in the street [events],” the provisions regarding “anti-terrorist warfare” in Order 2600 had been put into operation.[105] Indeed, we will recall that during his televised address on the evening of 20 December, Ceausescu had specifically denounced what was going on in the country as “terrorist actions.” Order 2600–and not the whimsical decisions of various commanders, as Stoian suggests–explains the presence of the USLA at the rally on 21 December and in Roman and University Squares on the night of 21/22 December.
22 December 1989: What Forced the Ceausescus to Flee?
At midday on Friday, 22 December 1989, a large, overloaded helicopter lifted off from the roof of the Central Committee (CC) building and struggled to clear the grey Bucharest skyline. Moments later, demonstrators reached the roof of the CC building and began destroying the landing pad so as to ensure that no more helicopters could land. Below in Palace Square almost 100,000 people had gathered and were now singing deliriously to the tune of a widely-known English soccer hymn: “Ole! Ole! Ole! Ceausescu nu mai e!” (”Ole! Ole! Ole! Ceausescu is no more!”). The helicopter carried Nicolae and Elena Ceausescu on their final, convoluted journey out of Bucharest and brought to an abrupt and ignominious end Nicolae Ceausescu’s twenty-four year reign. After the violence of the previous night, the peaceful denouement to the confrontation between population and the Ceausescu regime came unexpectedly. Most observers figured that Ceausescu would rather have held out in the Central Committee building–”surrounded by mountains of cadavers,” as one person put it–than flee from power.[106] Thus, these observers have come to assume that the Securitate must have abandoned Ceausescu en masse.[107] Ilie Stoian summarizes the prevailing view when he states that “we are convinced that if the Securitate had not wished it so, no one would have penetrated the CC [building] and Ceausescu would not have fallen on this day.”[108]
Moreover, there has been widespread speculation that the leadership of the former Securitate must already by this time have come to some sort of understanding with the coup plotters who were to lead the National Salvation Front to power.[109] Such speculation is important for if the Securitateas institution abandoned Ceausescu and already had an agreement with the country’s new political leaders, then the “terrorists” who appeared after the evening of 22 December must either have been working on behalf of the National Salvation Front or have been an invention designed to legitimate the Front’s seizure of power.
Opposition sources have provided fodder for both conclusions. According to Liviu Valenas: “In Bucharest, it is certain that the Securitate had crossed over practically in corpore to the side of the plotters already from the night of 21/22 December 1989, probably around midnight.”[110] He speculates that General Vlad had already been engaging in dissident activity over the preceding days: “it appears that he [Securitate Director General Iulian Vlad] is the person who transmitted to Timisoara the orders…’that in Timisoara there will not be calm,’ ‘for the workers to go out into the street,’ and ‘for the Army to be withdrawn to barracks.’”[111] Ilie Stoian attempts to imply that during the evening of 21/22 December 1989, General Vlad was already attempting to distance himself from the other regime commanders. Stoian contrasts the actions of Defense Minister Milea–who remained among the group of party, Army, Securitate, and Militia officials who were coordinating the repression–and those of General Iulian Vlad who “stood alone on the sidewalk across from these [officials], a place from which he did not leave until the morning of 22 December and in which he remained quiet and did not attempt to make contact with anyone.”[112]
This allegation seems doubtful, however. In March 1990, a demonstrator alluded to Vlad’s role at University Square on the night of 21/22 December: “we were several hundred people then, when the sinister person who hid behind the codename ‘M-88′ gave the order for us to be massacred.”[113] In the transcript of communications among USLA and Militia personnel on 21 and 22 December, “88″ is indicated as General Vlad’s code.[114] Furthermore, as our discussion of the events in University Square revealed, Securitate forces were clearly involved–and in fact appear to have been the main component–in the brutal repression which took place on this night.
The sudden death of Defense Minister Vasile Milea just before 9:30 a.m. on 22 December 1989 was a critical moment in the evolution of events. The announcement on national television a little more than an hour later (10:50 a.m.) that “the traitor Milea has committed suicide” only seemed to hasten the fraternization already underway between Army recruits and the protesters heading for the city center. The official explanation of General Milea’s sudden death raised incredulity then and has continued to ever since. The title of an interview with one of Milea’s deputies sums up the details of Milea’s death which make the official “suicide” explanation questionable: “A curiosity: you shoot yourself in the heart, place the gun on the table, and then lie down on the sofa.”[115]
In 1995, Liviu Valenas publicized the claims of a former officer of the Securitate’s foreign intelligence branch (DIE)–now sharply critical of the Iliescu regime and SRI–regarding Milea’s death. According to this Securitate source, the Securitate was already serving the interests of the National Salvation Front by the morning of 22 December. He alleged that Milea was shot by the Securitate “on the orders of Ion Iliescu” and that this “smoothed the way for the success of a coup d’etat of KGB inspiration.”[116]
This allegation is highly suspect. Questioned at his summary trial on 25 December 1989 just prior to his execution, Nicolae Ceausescu maintained that Milea was a traitor because “he did not urge his unit to do their patriotic duty.”[117] Ceausescu had expanded in greater detail at the emergency CPEx meeting immediately following Milea’s death:
General Milea left from my office and two minutes later I was informed that he had shot himself. Taking into account his behavior during this entire period, it is clearly evident that he sabotaged the application of measures and worked in close coordination with foreigners…In the Capital, they did not apply a measure, they did not assign the specified units to the Capital, but used them elsewhere….The traitor Milea left from here and committed suicide. I told him to go issue the order to call military units and he committed suicide….[118]
According to Rady, Milea’s alleged insubordination was not merely in Ceausescu’s imagination:
When daybreak came, the extent of Milea’s disobedience became clear. The Central Committee Building was only lightly guarded and the streets leading up to it were inadequately protected. At the same time, the earliest reports began to come in from local party secretaries and securitate offices that the army was no longer taking any action to put down demonstrations in the provinces. Thus whereas the previous day, the army had shot down six demonstrators in Tirgu Mures, it had now assumed a passive position, simply guarding the party headquarters and leaving the streets to the crowds.[119]
Rady proposes that for this is the reason, Milea was summoned to Ceausescu’s office and instructed “to order the army to recommence active operations immediately and to open fire on such units as proved recalcitrant.”
Army sources suggest that after exiting the first emergency CPEx meeting of the morning (at approximately 8:30 a.m.), Milea gave the order that the Army units on the streets of Bucharest should mass around their equipment, ignore “provocations,” and refrain from opening fire.[120] To some extent, Milea was merely responding to the realities in the field, for already after 7 a.m. huge columns of workers from the IMGB and other major factories were on the march towards the city center. Overwhelmed commanders in the field were constantly inquiring of their superiors as to how they should proceed in light of the rapidly-changing situation. In some cases, they apparently received the order from mid-level commanders to mass around their equipment; in others, they apparently followed their own conscience. According to Army sources, the effect of the soldiers grouping around their equipment was de facto to break up the cordons of regime forces designed to prevent the forward progress of the demonstrators.[121] Milea’s order solidified the unhindered passage of the demonstrators all the way into Palace Square.
It remains unclear whether Milea was assassinated by the Securitate for this insubordination or did indeed commit suicide.[122] For example, one Army officer has admitted that (apparently after his showdown with Ceausescu) a very emotional Milea ordered him to give him his gun and then Milea slammed the door to his office and shot himself.[123] What is clear is that immediately following news of Milea’s death, the CPEx met in emergency session again. The transcript of the emergency CPEx meeting sometime after 9:30 a.m. offers some surprises.[124] While most CPEx members obediently answered Ceausescu’s appeal for them to fight to the bitter end, several members appeared to equivocate in the face of the now massive numbers of protesters. Gogu Radulescu argued: “Based on the information we have, columns of workers have headed towards the center and it is necessary to take measures in order to avoid a bloodbath.” Even Prime Minister Constantin Dascalescu admitted: “I have been and will be by your side until the end, but I believe that it is necessary to consider what will happen if we shoot into honest workers.”
The views of the CPEx members seem also to have been influenced by news that some Army soldiers had been “disarmed” by protesters. Ion Radu stated that “Minister Vlad says that there are still isolated, small groups of disarmed soldiers.” Significantly, in the absence of a representative from the Army at the meeting, it was Securitate Director Vlad (officially not even a CPEx member) who assured those gathered that “the Army will not allow itself to be disarmed.” In the end, it was decided that only if the demonstrators were armed or attacked would regime forces open fire. While the post-Ceausescu media has occasionally recorded Vlad as having responded to Ceausescu’s appeal to “fight to the end” with the phrase “like hell we will,” the stenogram quotes him as replying obediently “we will proceed as you have instructed.”[125]
In the wake of Milea’s death, Nicolae Ceausescu personally appointed General Victor Stanculescu–freshly-arrived from Timisoara and a notorious favorite of Elena’s–as Defense Minister. From a bureaucratic standpoint, the Army Chief of Staff, General Stefan Guse, should have legally succeeded Milea. But Guse was still in transit from Timisoara and in such cases Ceausescu’s word was always the final arbiter. According to Stanculescu, Milea had phoned him the previous night and told him that “problems” had developed and that he should return to Bucharest immediately.[126] In one of the most famous pieces of folklore concerning the December events, upon returning to Bucharest in the early morning hours of 22 December, Stanculescu–according to his own account–was so determined to avoid being further implicated in a repression similar to what he had been involved in in Timisoara that he arranged for a doctor to put his left leg in a cast.[127] Nevertheless, this did not prevent him from being appointed Defense Minister.
Between 9:30 a.m. (when Milea was found dead) and 10:45 a.m. (when Stanculescu arrived at the CC building), the Army was essentially without a commander-in-chief and officers continued to transmit Milea’s last order prior to his death, calling on the troops not to open fire.[128] After Stanculescu arrived at the CC building, at 10:45 a.m. he expanded Milea’s “Rondoul” order to include the return of all Army units to barracks.[129] At the same time, however–according to Air Force Commander, General Gheorghe Rus, immediately after the events–Stanculescu instructed him to dispatch three hundred parachutists, with helicopters and airplanes, ready to descend and engage in battle in Palace Square.[130] While on trial in 1990, CPEx member Manea Manescu confirmed that the initial plan had been to evacuate the entire CPEx from the CC building.[131]
Sauca is probably correct that Stanculescu realized that if he did not quickly find a way to get rid of the Ceausescus, he too might suffer Milea’s fate.[132] The choice for Stanculescu was simple: “either him [Nicolae] or us!” Stanculescu maintains that because the hallways of the CC building were teeming with well-armed guards and “windows could already be heard shattering at the entrance to the CC,” he took the decision to evacuate the Ceausescus by helicopter in order to avoid a bloodbath or the lynching of the first couple.[133] According to Lieutenant Colonel Ion Pomojnicu, one of the few Army officers in the building at the time, the Securitate inside were indeed “armed to the teeth” with machine guns and piles of ammunition and “determined to face anything.”[134]
Although the former Securitate contest the popular and “revolutionary” dimension of the December events, they routinely take credit for the fact that they did not open fire on demonstrators on the morning of 22 December 1989. For example, “a group of former Securitate officers” ask “a final question of all those ‘revolutionaries’ and ‘dissidents’ who attack the personnel of the former Securitate“: why if the officers of the Fifth Directorate located inside the CC building had 200,000 cartridges at their disposal did they not open fire?[135] General Vlad has gone to great lengths to detail the orders he gave to his subordinates on the morning of 22 December, instructing them not to open fire and to allow the peaceful entrance of demonstrators into the CC building and television station.[136]
Vlad’s statements are drawn into question, however, by the fact that they accompany claims that as early as 17 December 1989 he was disobeying Ceausescu’s orders and instructing his men in Timisoara not to open fire and to stay off the streets, and that on 18 December he issued such an order for the whole country.[137] The transcript of communications among USLA and Militia units does reveal that after 9:40 a.m. frequent references were made to a decision from “central headquarters” that regime forces were to open fire only if demonstrators attempted to penetrate regime buildings, in which case only warning shots were to be fired.[138] Yet the timing of this decision suggests that it was a reaction to the action–or rather, lack of action–of the Army which had allowed demonstrators to overwhelm the city center, and that it was in accordance with the decision taken at the second emergency CPEx meeting.
According to Army Lieutenant Colonel Ion Pomojnicu, the Securitate were fully-prepared to repress, but they were caught off-guard by the rapid development of events precipitated by the defection of the Army from the regime:
Generally-speaking, you know the withdrawal of the Army created great surprise. The moment the Army withdrew, the other forces fragmented and those forces belonging to the Interior Ministry fled. If this momentary disorganization of theirs had not intervened between 11 and 12 a.m. when it happened, it is possible that these Interior Ministry forces would have intervened. This moment of panic and disorientation favored the future evolution of events.[139]
Moreover, the evacuation of the Ceausescus from the CC building left them flat-footed:
…[The Securitate] fled as soon as their mission was finished; their mission was to defend this person, Ceausescu. If he had remained, they would have [opened fire]. I believe that for these people the flight of Ceausescu from the CC building eliminated the object they were supposed to defend in the building and would have defended indefinitely had he stayed….Don’t forget that there were similar forces not only inside the CC building. There were also troops barricaded in the headquarters of the Fifth Directorate and in the [National] Library. They did not come down from the top of the building until the helicopter had taken off….I am convinced that neither at the television station would anybody have penetrated inside if it had not been known that Ceausescu had fled. The flight of Ceausescu was vital to the unfolding of the Romanian Revolution.[140]
Further evidence that the Securitate were left in disarray by Ceausescu’s flight comes from Dr. Sergiu Tanasescu, one of the first people to enter the CC building:
…I must tell you those there were taken completely by surprise. We found half-finished coffees, abandoned cigarettes in the ashtrays….They were ripping off their epaulets, they had on shirts of one color and pants of another, trying to confuse us….At Entrance A there were many Securitate….who took advantage of the fact that they were dressed in civilian clothes and attempted to mix into the crowds….five in civilian clothes opened fire without any warning, even if it is true that they shot over the heads of the crowd…[141]
The Ceausescus on the Run
The situation in Palace Square evolved so quickly that in the end only one helicopter was able to land. Air Force Commander General Rus was forced to cancel the order for the parachutists and called the other helicopters back to base. Here was indeed a case where a slight change in timing might have had huge consequences. Had the demonstrators not made it to the roof of the CC building and set about destroying the landing pad–thus making it inoperable–Stanculescu would probably have boarded one of the other helicopters en route. The Army would have been far less likely to threaten to shoot down any of the helicopters knowing that the acting Defense Minister was aboard one of them.[142] The helicopter carrying the Ceausescus might then have made it to the heavily-fortified Boteni air force base. Had the commanders there obeyed the orders issued in person by the Supreme Commander (Ceausescu) “the situation would have become enormously complex.”[143]
But as things turned out, the protesters reached the roof of the CC building just as the Ceausescus were boarding the first helicopter–indeed, Ceausescu’s bodyguards from the Fifth Directorate had to hold back the demonstrators at gunpoint. Moreover, there were a host of eyewitnesses who distinctly heard Elena shout back to Stanculescu: “Victoras [a diminutive], take care of the children!” According to Brucan, Stanculescu was highly-aware of this fact, and realizing that Ceausescu was clearly finished, “with his characteristic elegance [he] made a sharp U-turn: ‘La stinga imprejur [About-Face]!’.”[144] Brucan suggests that he had complete confidence that from this moment, Stanculescu broke definitively with the Ceausescus and allied with the revolution.[145] Sauca states things more colorfully: “It is clear that from the moment when the helicopter lifted off from the roof of the CC, Victor Stanculescu no longer gave a damn for the lives of the Ceausescus and their clan.”[146]
Initially, it was assumed that the Ceausescus were headed for “an Arab country, presumably Libya, where they could count on their dollar deposit at Swiss banks.”[147] But, as Silviu Brucan writes: “our assumptions were wrong. No, Ceausescu was not a man to accept defeat so readily.”[148] After a short stopover at their Snagov villa–where Nicolae phoned frantically to find a safe haven within the country and where Elena packed four more bags of jewels, bathrobes, and towels to put aboard the already over-laden helicopter–they took off again headed for Tirgoviste (from which Nicolae had received the most encouraging reports). When the pilot of the helicopter, Lieutenant Colonel Vasile Malutan, informed Nicolae and Elena that the helicopter had been spotted on radar and could be shot down at any moment, the Ceausescus decided it was better to land.[149] Ceausescu’s Fifth Directorate bodyguards then flagged down a passing car at gunpoint and the first couple attempted to “hitch” their way to Tirgoviste. Their first lucky driver, doctor Nicolae Deca, has maintained that the Ceausescus “never thought for a moment of fleeing the country.”[150]
After nightfall, the Ceausescus ended up at the Inspectorate of the Militia and Securitate in Tirgoviste. According to Army Major Ion Tecu, in the preceding hours Militia men had held the couple in a nearby forest, apparently trying to decide what to do with them.[151] When they turned up unexpectedly at the Inspectorate, the head of the local Securitate, Colonel Gheorghe Dinu, agreed to turn the couple over to the Army detachment which had arrived to take control of the building. Brucan describes Dinu’s actions in the following quotation:
As was typical of the situation that fateful afternoon, the local Securitate commander could not make up his mind how to proceed. In the meantime, radio and television were signaling to the whole nation that the balance was tilting in favor of the revolution. The security officers started leaving the building, and very soon everybody was gone.[152]
Shortly after 6 p.m., the couple was transported to the Army garrison. Major Tecu states: “From 22 December at 6:20 p.m. until 25 December at 2:45 p.m., when the execution took place, [the Ceausescus] did not leave the perimeter of the barracks.”[153] Meanwhile, speaking from the balcony of the CC building in Bucharest, Ion Iliescu announced to a huge crowd that “the armed forces have been ordered to arrest Ceausescu. We have news that he has been captured near Tirgoviste and when this news is confirmed we will make it public…he will be arrested, and submitted to public justice!”[154] Not long after, the sporadic gunfire which had broken out after nightfall would become more sustained and erupt not only in Bucharest, but throughout the country. Phase two of the Revolution–the “terrorist” phase–had begun.
Conclusion
In two of the Eastern European countries with the most hardline regimes in the fall of 1989–East Germany and Czechoslovakia–the outbreak of unprecedented anti-regime demonstrations instigated and enabled officials within the party hierarchy to remove the hardline party leader (Erich Honnecker and Milos Jakes respectively). Moreover, after poorly-planned attempts by the security services to crush these demonstrations backfired and in fact catalyzed anti-regime sentiment, these institutions largely withdrew to the sidelines. The withdrawal of the state institutions of law and order from the aggressive defense of the party leadership and the communist regime allowed first for the removal of the hardline leadership and then for the collapse of the communist regime.
Anti-regime protest in Romania highlighted the basic differences in the institutional character of the Romanian regime even when compared to two such hardline regimes. Anti-regime protest in Romania could not precipitate Ceausescu’s removal from the position of general secretary by other party officials because the Romanian communist party had long since lost its corporate character. Instead, as we have seen, CPEx members obediently supported Ceausescu’s decision to suppress the Timisoara demonstrations. Moreover, the state security apparatus and the military participated in the aggressive and bloody defense of the regime in Timisoara. Significantly, even when given the perfect opportunity provided by Ceausescu’s two-day absence during his trip to Iran, senior party officials did not act to remove him as general secretary and neither the Securitate nor the Army launched a coup d’etat to end his rule.
The Romanian case supplies confirmation for the arguments of Theda Skocpol and Charles Tilly that it is the action or inaction of the state which plays a critical, catalytic, and often unintended role in making revolution possible.[155] The heavy-handed, absurd speeches of party activists dispatched to the Timisoara factories, the tactical withdrawal of Army troops to barracks in Timisoara, Ceausescu’s rambling televised tirade on the evening of 20 December, and his tremendously misguided idea of convoking a pro-regime rally on 21 December and then assuring live transmission of this event to the entire nation, all emboldened the population and made fundamental contributions to the eventual collapse of the regime.
Finally, contrary to most accounts, the Ceausescu regime appears to have fallen on 22 December 1989 not as the result of some conspiracy or Securitate magnanimity, but as the result of a sudden expansion of protest and the reasonably spontaneous decisions of mid-level field commanders who took the initiative when confronted with events which were fast out-pacing them. This forced the Army high command to first allow the protesters to pass unhindered to the city center and then for the Army to retreat to barracks. The Army’s slippery-slope towards defection put the Securitate in an unenviable and somewhat unanticipated (if not wholly unprepared for) position. The evidence seems to suggest that the Securitate was simply overtaken by events, by the protesters and by the Army’s behavior. The Romanian events thus confirm the importance accorded by D.E.H. Russell to the centrality of the Army’s defection in making revolution possible.[156]
Endnotes
[81].. Raportul Comisiei Senatoriale, “Cine a tras in noi, in 16-22?”
[82].. There were substantial numbers of dead and wounded in many other cities between the afternoon of 21 December and the morning of 22 December: especially in Cluj, Sibiu, Tirgu-Mures, and Cugir. For example, most of the 26 people killed and 105 injured in Cluj during the events were shot during this period.
[83].. It also followed on the heels of series by the editors of Tineretul Liber (Horia Alexandrescu) and Libertatea (Octavian Andronic) which had exonerated the USLA of wrongdoing in December.
[84].. Bacanu, “Intercontinental 21/22,” 15 March 1990, 1, 3.
[88].. Idem, 24 March 1990, 1. Bacanu’s interviewees responded by describing the “flower” episode yet again.
[89].. Idem, 24 April 1990, 1, 3. For an equally dubious revision of the USLA’s role in the December events see Horia Alexandrescu, “Adevarul despre USLA [The truth about the USLA],” Tineretul Liber, 4-15 March 1990. In episode three (7 March 1990, “Flori pentru ‘uslasi’ [Flowers for the USLA troops") demonstrators shout at the USLA troops "and you also are dying of hunger!" and place flowers in the epaulets and helmets of the USLA troops. The USLA unit merely attempted to prevent "elements who had escaped the control of the revolutionaries" from approaching the American embassy and had allowed demonstrators to paint anti-Ceausescu slogans on nearby walls. According to Alexandrescu, the USLA had been withdrawn in their entirety from the zone at 9:30 p.m., thus before gunfire was opened.
<!--[if !supportFootnotes]–>[90].. Emilian David, “Dreptate si adevar pentru ziua intii [Justice and truth on the first day],” Libertatea, 12 January 1990, 1, 2. At least eight people were killed at Roman Square. As if to almost confirm Emilian David’s allegations, three days later, the USLA commander during the events, Colonel Gheorghe Ardeleanu, responded in Libertatea with a public denial of David’s description. See Colonel Gheorghe Ardeleanu, “Precizari,” Libertatea, 15 January 1990, 3.
[91].. Paul Vinicius, “Remember 21-23 decembrie ‘89: Revolutia minut cu minut,” Flacara, no. 51 (19 December 1990), 7.
[94].. Ibid. The witness himself was injured as a result of this gunfire and later transported to the hospital.
[95].. See “Dintre sute de catarge,” Libertatea, 27/29/30/31 January 1990.
[96].. “Dintre sute de catarge,” 31 January 1990, 2.
[97].. “Dintre sute de catarge,” 29 January 1990, 2.
[98].. Petre Mihai Bacanu, “Au evacuat ‘materialele.’ Stropite cu sange [The got rid of "the materials" Covered with blood],” Romania Libera, 28 December 1993, 10. The reference to these civilian gunmen dressed in “sheepskin coats” (cojoace) brings back into discussion one of the articles from Horia Alexandrescu’s March 1990 series (”Adevarul despre USLA” [The truth about the USLA]) in Tineretul Liber exonerating the USLA of any wrongdoing for their actions in December. The title of the 6 March 1990 article–”‘Ace’ pentru ‘cojoacele’ teroristilor,” ['Pins' for the 'sheepskin coats' of the terrorists]–appears to bear no connection whatsoever to the article, which has no mention of “sheepskin coats” and does not even refer to the role of the USLA in University Square (events discussed in a later episode). Yet this clue and a number of others–including Alexandrescu’s introduction of this article as a “calmant,” an apparent reference to the treatment given to the drugged USLA after the events–suggest that in spite of the fact that the text of the article clears the USLA, Alexandrescu is fully conscious of the USLA’s guilt.
[99].. “Seful represiunii: maiorul Amariucai” in Bacanu, “Au evacuat ‘materialele’.”
[100].. Colonel Gh. Vaduva et. al., “Nici o pata sa nu planeze pe onoarea Armatei! [Not a stain can be placed on the Army's honor]” Armata Poporului, no. 3 (17 January 1990), 1-2.
[103].. Captain Mihai Margineanu, “Un ‘inger’ cu aripile murdare [An 'angel' with dirty wings],” Armata Poporului, no. 15 (11 April 1990), 5. The witness, Lieutenant Colonel Teodor Amariucai, appears to bear his own share of the guilt for the bloodshed on the night of 21/22 December.
[104].. Stefanescu, Istoria Serviciilor Secrete, 288. The former Securitate once again appear to transfer their actions onto others in their discussion of the events in University Square. According to “a group of former Securitate officers,” the “tourists” took advantage “of the sound of shots fired in the air and resorted as in Timisoara to shooting the demonstrators in the back to produce victims to ‘mobilize’ Bucharest’s citizens.” See A Group of Former Securitate Officers, “Asa va place revolutia!”
[105].. Vasile Neagoe, “Noaptea cea mai lunga [The longest night],” Expres, no. 14-15 (May 1990), 15.
[106].. Alexandru Sauca, K.G.B.-ul si Revolutia Romana (Bucharest: Editura Miracol, 1994), 80.
[107].. See, for example, Vladimir Tismaneanu, “The Quasi-Revolution and Its Discontents: Emerging Political Pluralism in Post-Ceausescu Romania,” East European Politics and Societies 7, no. 2 (Spring 1993): 328 (fn. 31 especially). According to Tismaneanu: “So far, however, the only certain elements are that the Securitate and the army switched allegiances and abandoned Ceausescu during the early hours of December 22, 1989…”
[108].. Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, 28.
[109].. See, for example, Tismaneanu, “The Quasi-Revolution”: 328 (fn. 31): “…generals Stanculescu, Guse, and Vlad acted like traditional praetorian guard chieftains in that they abandoned the losing tyrant and played a crucial role in the selection of his successor (the palace coup).”
[110].. Liviu Valenas, “Lovitura de palat din Romania,” Baricada, no. 26 (10 July 1990), 3.
[112].. Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, 24. Indeed, according to Stoian, Defense Minister Milea was the supreme commander of the repressive forces on this night. In December 1993, on the fourth anniversary of these events, the opposition daily edited by Horia Alexandrescu, Cronica Romana, reiterated the claim that Vlad distanced himself from the team supervising the repression (Cronica Romana, 21 December 1993, 3.).
[113].. Vasile Neagoe, “Noaptea cea mai lunga,” Expres, no. 8 (23-29 March 1990), 6.
[114].. See “Dintre sute de catarge,” Libertatea, 1 February 1990; 9 February 1990; 12 February 1990.
[115].. Captain Alexandru Barbu, interview by Horia Alexandrescu, “O curiozitate: te impusti in inima, asezi pistolul pe masa, apoi te intinzi pe canapea!” Tineretul Liber, 2 June 1990, 1-2.
[116].. Liviu Valenas, “Dosarele secrete ale neocomunismului din Romania [The secret files of Romanian neo-communism],” Romanul Liber XI, no. 8-9 (August-September 1995), 32. This appears to have originally been published in the opposition daily Evenimentul Zilei.
[117].. See FBIS-EEU-89-248, 28 December 1989, 63.
[119].. Rady, Romania in Turmoil, 103. Indeed, information elsewhere suggests that before 10 a.m. demonstrators had taken control of local government in Alba Iulia, Arad, and other important towns in Transylvania.
[120].. See the comments of Lieutenant Colonel Rafaelescu Alexandru in Ion D. Goia, “Chiar daca fugea, Ceausescu nu scapa! [Even if he was fleeing, Ceausescu was not escaping!],” Flacara, no. 5 (6-12 February 1991), 8-9.
[121].. Lieutenant Colonel Ion Cotirlea and Lieutenant Colonel Rafaelescu Alexandru in ibid.
[122].. Even Brucan is unsure. See Brucan, The Wasted Generation, 2.
[123].. See the comments of Army Major Engineer Tufan as recounted by Lieutenant Colonel Alexandru Andrei in Goia, “Chiar daca fugea,” 9.
[127].. Ibid. Hence, his satirical nickname in the Romanian media: “Ghipsulescu,” from the Romanian word “ghips” which means “cast.”
[128].. See the comments of Lieutenant Colonel Alexandru Andrei in Goia, “Chiar daca fugea,” 9.
[129].. Ibid. See also Stanculescu, interview by Ioan Buduca, 9. According to the First Senatorial Commission report on the events, at 10:45 a.m. he instructed all units in Bucharest and on the road to Bucharest to return to barracks, and at 12:15 a.m. the order was transmitted for all units throughout the country to return to barracks (see “Cine a tras in noi, in 16-22?” Romania Libera, 27 May 1992, 5).
[130].. Brucan, The Wasted Generation, 2-3. Interestingly, Brucan comments: “[Rus'] statement was recorded in early January 1990 when his memory of events was still fresh and before political conditions began to engender the inhibitions that later would prevent generals from making such forthright statements….”
[141].. Dr. Sergiu Tanasescu, interview by Ion K. Ion, “Dinca si Postelnicu au fost prinsi de pantera roz! [Dinca and Postelnicu were caught red-handed!],” Cuvintul, no. 7 (14 March 1990), 15.
[142].. Sauca suggests this idea in Sauca, KGB-ul si Revolutia, 82.
[144].. Silviu Brucan, Generatia Irosita (Bucharest: Editura Univers & Calistrat Hogas, 1992), 16. This discussion does not appear in the English version of his memoirs, The Wasted Generation.
[150].. Nicolae Deca, interview by Petre Mihai Bacanu, “Ceausescu nu s-a gindit sa fuga din tara,” Romania Libera, 23 December 1993, 15.
[151].. See Tecu’s comments in Ion D. Goia and Petre Barbu, “Ceausestii la Tirgoviste,” Flacara, no. 51 (19 December 1990), 9-10.
[152].. Brucan, The Wasted Generation, 5. Tecu confirms that between 2 and 5 p.m., the Securitate and Militia personnel began evacuating the Inspectorate building in Goia and Barbu, “Ceausestii la Tirgoviste,” 10.
[153].. Goia and Barbu, “Ceausestii la Tirgoviste,” 10.
[154].. Revolutia Romana in Direct (Bucharest, 1990), 85.
[155].. Theda Skocpol, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia, and China (New York: Cambridge University Press, 1979); Charles Tilly, From Mobilization to Revolution (New York: Random House, 1978).
[156].. D.E.H. Russell, Rebellion, Revolution, and Armed Force (New York: Academic, 1974).
In legatura cu “Dintre sute de catarge! Revolutia ascultata prin statie,” Libertatea, 27 ianuarie 1990 – 15 februarie 1990, citeva extrase au fost publicate de catre Romulus Cristea in Romania Libera pe data de 28 martie 2006, deci o confirmare in plus.
[77].. Published in Libertatea between 27 January and 15 February 1990 under the heading “Dintre sute de…catarge! Revolutia ascultata prin statie [From...hundreds of "masts" (radio identification for USLA officers conducting surveillance) Scanning the Revolution].” Such recordings could have come from only one source: the former Securitate. Interestingly, with the exception of one episode (3 February 1990), all of these communications come from the afternoon of 21 December or morning of 22 December. There are no communications for the USLA from 3:30 p.m. 21 December until 8 a.m. 22 December–the period during which regime forces opened fire on the demonstrators.
Arhiva: Dovada crimelor din decembrie ‘89
“Huliganii astia trebuie anihilati”
Dezvaluiri – “Huliganii astia trebuie anihilati”
Romulus Cristea
Marti, 28 Martie 2006
Toate convorbirile din perioada 21-22 decembrie 1989 purtate de sefii Securitatii, Militiei, Armatei si conducerii de partid prin intermediul statiilor de transmisiuni radio au fost inregistrate pe banda audio si transcrise pe foile de interceptare-goniometrare. Ziarul “Romania libera” a intrat in posesia acestor documente, fragmentele cele mai relevante urmand sa fie publicate incepand cu acest numar. De asemenea, suntem si in posesia unor liste de coduri folosite in cadrul acestor transmisiuni radio.
Interceptarile si transcrierile
pe foile de goniometrare au fost efectuate de radiotelegrafisti si alti angajati de la Centrul de Control al Radiocomunicatiilor din Strada Oltenitei nr. 103, Bucuresti. Inregistrarile au fost facute din propria initiativa a unor salariati, care si-au asumat riscurile de rigoare, in acea perioada fiind interzisa ascultarea frecventelor alocate organelor de Militie si Securitate.
Comunicarea pe unde radio se realiza utilizand anumite coduri si indicative. Toate inregistrarile contin dovezi clare privind ordinele date de cei care conduceau Militia, Securitatea, Ministerul Apararii si PCR prin care se solicita reprimarea manifestatiei anticomuniste si anticeausiste. Inca din primele momente ale revoltei, cei care conduceau tara, serviciile de informatii si fortele de ordine au dat ordine de reprimare a manifestantilor. Cu toate ca periodic erau raportate catre sefi numeroase victime, morti, raniti, arestati ilegal, s-a considerat ca trebuie continuata represiunea pentru asigurarea ordinii, in spiritul cuvantarii lui Ceausescu, care ceruse “o riposta hotarata” impotriva celor care contestau “maretele realizari pentru faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate”.
Militienii imbracati in civil faceau agitatie
In ziua de 21 decembrie 1989, incepand cu ora 11, in piata din fata CC-PCR (actuala cladire a Ministerului Administratiei si Internelor din Piata Revolutiei) se desfasura un miting organizat de Comitetul Municipal de Partid, cu participarea cuplului Elena si Nicolae Ceausescu. Totul a luat o intorsatura neasteptata. Manifestatia de condamnare a “huliganilor” de la Timisoara s-a transformat intr-o revolta impotriva lui Ceausescu si a regimului comunist.
Va prezentam in cele ce urmeaza fragmente din interceptarile realizate in acea zi, incepand cu ora 11.
Intre orele 11-11.50 – Inspectoratul Militiei Bucuresti.
- Tovarasul Brinzei, va rog luati dvs. masuri, ca sa fie asa, organizatorice, si tot efectivul care nu este bagat in misiune si se gaseste in Universitate sa fie imbracati civil si in frunte cu dvs. Va deplasati urgent in separatiune 1 (dispozitiv – n.n.), dar in 5 momente imi comunicati prin acest sistem cati sunt nominal. Tabel nominal cu dansii.
- 2056 (Am inteles! – n.n.)
- Indiferent de la ce formatiune este, circa, cercetari, penale, judiciar etc.
- Multi sunt imbracati in uniforma. Se schimba in civil?
- Pai, care au sa se schimbe in civil, care nu, intr-o jumatate de ora sa se schimbe si deplasarea urgent la separatiune 1 si raman acolo pana primiti ordin de la mine.
- 2056.
Ora 11.55 – Consiliul Popular al Municipiului Bucuresti
- Bucur 9 sunt Bucur 1 (secretar al Comitetului Municipal de Partid – n.n.). Am primit ordin sa incepeti agitatia in piata.
“O forta mai dura un pic” impotriva demonstrantilor
Trebuie sa mentionam ca militienii imbracati in civil si care trebuiau “sa faca agitatie” erau trimisi pentru tinerea sub supraveghere a masei de oameni din fata CC-PCR, contribuind in acelasi timp la bunul mers al evenimentelor, prin aplauze sustinute si lozinci in favoarea lui Ceausescu. La mitingul lui Ceausescu erau adunati 105 mii de muncitori de la principalele uzine bucurestene. Insa in fata Hotelului Bucuresti, pe Calea Victoriei a aparut, chiar in timp ce vorbea Ceausescu, un grup de protestatari care scandau lozinci anticeausiste. In zona CC-ului s-a auzit apoi un vuiet peste care s-au suprapus alte zgomote, ca de explozii, venite dinspre Ateneu si – se pare – Biserica Kretzulescu. S-a produs panica, lumea a devenit agitata.
La acel moment, au fost interceptate urmatoarele convorbiri:
Ora 12.10
- 146, 475. Introdu civilii Oprea, fa agitatie. Mai, terminati cu joaca la statie, ca va ia dracu’. (Se aude o voce care scandeaza “Ceausescu PCR”).
- Mai, nu mai strigati in statie.
Ora 12.30 – USLA
- Tridentul, si pe Calea Victoriei, la Gioconda (un magazin de confectii – n.n.), iarasi este un grup care scandeaza lozinci.
- Tridentul, Catargul, sunt Catargul 5, la “Muzica”, aici in fata a izbucnit scandal. Pe Victoriei, spre posta. Scandeaza lozinci, dar nu intervine nimeni. Militia se uita doar la ei.
- Sunt Catargul 5. Au fost imprastiati pe Victoriei, spre Casa Centrala a Armatei.
De la Inspectoratul Militiei Bucuresti intervine cineva care comunica:
- Vezi ce poti. Pe care poti sa-i temporizezi, ca nu sunt multi. Trebuie o forta mai dura un pic.
- Toate fortele sa intervina sa-i imprastie!
Interesant este ca in zona Hotelului Bucuresti, chiar inainte de spargerea mitingului de la CC-PCR, persoane imbracate in costume de culoare kaki, cu cizme si fara insemne militare, au coborat dintr-un autocar si au luat la bataie, cu batele din dotare, persoanele aflate in zona, dupa care au aruncat cateva petarde si grenade lacrimogene. S-au facut primele retineri. Se banuieste ca exploziile auzite dinspre Ateneu si Biserica Kretzulescu ar fi fost ecoul acestor actiuni de la Hotelul Bucuresti.
USLA, deranjata de “huligani”
Orele 12.30-14; USLA:
- In zona Catargului 2 este liniste.
- La fel in zona Catargului 1 (dispozitiv USLA – n.n.)
- Sunt Catargul 3. Au mai ramas la “Gioconda” in fata. Vad ca s-au potolit.
Intervine un ofiter de la Inspectoratul Securitatii Municipiului Bucuresti:
- Mai, transmite la mine. Doua unitati de la Popa sa mearga la Calea Victoriei si doua sa vina la Onesti (actuala str. Dem I. Dobrescu). Imediat!
- Am trimis forte.
- Aici s-au concentrat, la Sala Dalles, colt cu Batistei.
- 2056.
In acelasi interval de timp (12-14), discutie intre “Tridentul” si “Catargul” de la USLA:
- Da, receptionez, sunt Catargul. Tridentul, confirma, te rog.
- Te retragi? Sunt forte de ordine care trebuie sa actioneze.
- Te retragi si supraveghezi.
- Supraveghezi si ma tineti la curent.
- Huliganii astia trebuie anihilati in primul rand. Nu sunt hotarati astia. Ar trebui sa-i ia repede. Restul sunt sovaitori.
- La Catargul 3, in fata Hotelului Bucuresti se scandeaza.
- Da, s-au luat masuri.
Zona Hotelului Bucuresti, pe Calea Victoriei, a fost locul unde a existat un prim grup de demonstranti care au inceput sa strige impotriva regimului ceausisto-comunist chiar cand se desfasura mitingul din fata CC-PCR.
Aici au fost primele persoane retinute si batute de fortele de ordine. Conform cercetarilor efectuate de procurorii militari, in zona respectiva a activat si un grup de persoane venite de la Timisoara. La un moment dat acestia, sustinuti de cativa bucuresteni, au reusit sa treaca prin barajul format de fortele de ordine si sa se indrepte apoi spre Piata Palatului. Incidentul a fost consemnat si in Raportul Comisiei Parlamentare de ancheta privind evenimentele din decembrie 1989.
Le-am gasit…
“Dintre…sute de catarge! Revolutia ascultata prin statie,” Libertatea, 27 ianuarie 1990, p.2″
INCEPIND DIN 21 DECEMBRIE 1989, ORA 11.00
Intre 11,00-12,00 I.M.B.
–Tovarasul BRINZEI, va rog luati dv. acolo masuri, ca sa zic asa, organizatorice si tot efectivul care nu este bagat in misiune se se gaseste in unitate sa fie imediat imbracat “civil” si in frunte cu dv. va deplasati ugrent la Separatiune 1, dar in 5 momente imi comunicati prin acest sistem citi sint, normal. Tabel nominal cu dinsii.
–Am inteles !
–Indiferent de la formatiune este, circa cercetari penale, judiciar s.a.m.d.
–Multi sint imbracati in uniforma. Se schimba in civil?
–Pai, care au sa se schimbe in civil, care au intr-o jumatate de ora sa se schimbe si deplasarea urgent la Separatiune 1 si sa ramineti acolo pina primiti ordin de la mine.
–Am inteles !
11,55 C.P.M.B.–Bucur 9 sint Bucur 1 am primit telefon sa incepeti agitatia in piata (! –N.R.)
12,10–146475 Intr. civil.–Oprea fa agitatie. Mai, terminati cu joaca la statie ca va ia dracu!
(Se aude o voce care scandeaza “Ceausescu P.C.R.”).
–Mai, nu mai strigati in statie!
12,30 U.S.L.A.
–Ati receptionat Catargul, Tridentul?
–Tridentul, se pe Calea Victoriei, la Giocanda, iarasi este un grup care scandeaza lozinci.
–Tridentul, Catargul, sint Catargul 5, la Muzica, aici in fata, a izbucnit scandal. Pe Victoriei, spre Posta scandeaza lozinci dar nu intervine nimeni. Militia se uita doar la ei.
–Sint Catargul 5. Au fost indepartati pe Victoriei, spre C.C.A. incolo.
–Catargul, Catargul 2. Sus, aproape de Comitetul Central, se afla un cetatean. E de-al nostru sau nu este? Sus pe bloc,pe blocul de vizavi. Pe Boteanu, se afla sus de tot un cetatean.
–Tridentul si Catargul, sint Catargul 5. Continua sa fie la intersectia 13 Decembrie cu Victoriei, la Continental acolo, un grup mare care scandeaza.
–Catargul, sint Catargul 2. Deasupra magazinul Muzica, vizavi de C.I.D., se pare ca este o persoana acolo.
–Da este. E de-al nostru.
I.M.B.–Vezi ce poti. Pe care poti sa-i temperezi, ca nu sint multi. Trebuie o forta mai dura un pic.
–Toate fortele sa intervina sa-i imprastie.
12,00-14 U.S.L.A.–
In zona Catargul 2 este liniste.
–La fel in zona Catargului 1.
–Tridentul, sint Catargul 5. S-au indepartat pe Victoriei. Nu mai sint in aproprierea mea.
–Sint Catargul 3. Au ramas la Gioconda in fata. Vad ca s-au potolit.
I.S.M.B.–Mai, transmite la mine. Doua unitati de-ale lui Popa sa mearga la Calea Victoriei la…si doua sa vina la Onesti imediat.
–Am inteles!
U.S.L.A.–Tridentul, sint Catargul. Ai receptionat mesajul de la Catargul 3?
–Da, a fost receptionat.
–Catargul, sint Catargul 4. Va rog, repetati.
-D-ta ai probleme deosebite?
–Nu, deocamdata.
–Nici sa nu ai.
12,00-14 U.S.L.A.–Manifestantii de la Gioconda incearca sa sparga zidul de la militie.
–Sint Catargul 1.
–Situatia.
–Liniste aici la Catargul 1. Defluire in ordine.
–Sint Catargul 5.
–Situatia.
–Liniste.
–Da, bine, multumesc.
–La intersectia 13 Dec., Calea Victoriei este blocata de ai nostri. Nu mai e nici o problema acolo.
–Catargul 3, Tridentul.
–La Catargul 3 situatia este inca incordata. Se scandeaza si militienii nu pot sa-i imprastie.
–La Catargul 2, liniste. Defluire in liniste.
–Catargul, sint Catargul 4.
–Comunica.
–Publicul se retrage in liniste.
I.S.M.B.–Sala Dalles, (lociitor sef securitate municipului Bucuresti). In fata la Sala Dalles sa vina aici forte.
–Da, s-au trimis, draga, s-au trimis.
–Sa-i scoata de aici pe astia care instiga.
12,00-14 I.S.M.B.–Am trimis, am trimis forte.
(Continuare in numarul viitor)
“Dintre…sute de catarge! Revolutia ascultata prin statie,” Libertatea, 29 ianuarie 1990, p.2
–Aici s-au concentrat, la Sala Dalles, colt cu Batistei.
–Am inteles !
12-14 U.S.L.A.–Ma receptionezi, sint Catargul. Tridentul confirma, te rog.
–Te retragi si supraveghezi.
–Supraveghezi si ma tineti la curent.
—Huliganii astia trebuie anihilati in primul rind. Nu sint hotariti astia. Ar trebui sa-i ia repede. Restul sint sovaitori.
–Tridentul, sint Catargul 5.
–Situatia.
–Liniste.
–La Catargul 3, in fata hotelului Bucuresti, se scandeaza.
–Da, s-au luat masuri.
–Catargul ? Tridentul. (nu raspunde).
–Catargul 1.
–La Catargul 1, liniste.
12,30-14 U.S.L.A.–Catargul 3. Tridentul. Situatia.
–Aceeasi. Se scandeaza si se string foarte multi.
–Circa 200. Daca impresureaza anexa si ii scoate din zona ii termina repede.
–Nu sint fortele de ordine acolo, d-le?
–Sint doar in fata, un aliniament si in spate nimic.
–Las’ ca vin acolo…
12,30-14 I.S.M.B.–(sefi servicii, birouri, securitatea municipului Bucuresti), (loctiitor seful Securitatii). Arunca cu niste portret. Probabil Doina Cornea. Invoca personalitati!
–Da, da…
–Sint vreo 5, care sint mai ai dracu’ si tipa.
–Fara incidente, pentru ca ii provocam mai mult.
–Am inteles. Imi pare rau ca de la hotel intercontinental ii filmeaza si de la noi nu vine nimeni sa-i filmeze.
–Sa-i identificam pe huliganii astia.
12,30-14 U.S.L.A.–Catargul 1, liniste, Atheneu.
–Catargul 2, liniste.
–La 3 s-a format o hora si cinta Hora Unirii.
I.M.B.–Aici la Steaua este retinut unul care, sustin tovarasii, ca a incitat sa dea foc.
–Catargul, au venit fortele speciale de interventie.
–Striga acum ca armata e cu ei.
–Hai ma, lasa-i in pace nu mai…
–Ar trebui sa vina mai repede sa-i ia odata de aici.
–Vine, stai linistit acolo.
U.S.L.A.–Tridentul, sint Catargul.
–Comunica, Catargul.
–Parte din demonstranti au luat-o in stinga, spre Luterana, marea majoritate, ceilalti au luat-o spre Cosmonautilor. In fata hotelului Bucuresti nu sint probleme deosebite. S-au imprastiat. In schimb, in spate, in dreptul Giocondei au inceput sa se adune pina la nivelului C.S.P.-ului.
–Cam citi sint?
–Aproximativ 100. Cei mai multi sint pasnici.
–Catargul, sint Catargul 4.
–Comunica.
–Se pare ca spre Cismigiu se aud scandari. Populatie multa.
–Deci Tridentul, ait receptionat ca la Cismigiu se pare ca s-a format din nou o grupare.
–La Catargul 2 e liniste.
–Catargul 4, raportez ca nu se mai aude nimic dinspre Cismigiu acum.
–La Catargul 3 e liniste.
–La Catargul 1 nimic deosebit, 2 nimic deosebit, la 3 se formeaza un dispozitiv cu virf inainte, care se lanseaza catre Luterana si se formeaza acum al doilea dispozitiv, probabil ca in spate. Nu am posibilitati de vedere.
I.S.M.B.–Pentru /2 sa vina la baza sau ce face?
–Da, sa vina urgent.
–Da, da, vine imediat.
–Putem trece cu escorta a doua si cu intiia?
–Nu se poate. Sint deplasati tocmai la Comonauti, restaurantul Gradinita.
–Pai, si-i indepartam.
–(Da, sau am inteles).
–Sint forte acuma?
–Da, sint.
–Sa-i indeparteze spre Romana incolo, dar cu grija sa n-o ia pe Dorobanti.
–Am inteles !
–Tridentul, sint Catargul.
–Comunicati.
–La intersectia Luterana cu Stirbei Voda (intreruperi repetati).
–Vad explozii la Union. Sint Catargul 2.
–Tridentul, sint Catargul 5. S-au auzit 4-5 explozii puternice!
–De la Union, de acolo s-au auzit. Le-am vazut si noi explozile, de aici la Catargul 2, de la Athenee Palace.
–Catargul 5, ai sa-mi comunici ceva?
–Catargul sint Catargul 5. Undeva spre Continental, nu am vizibilitate, se mai aude strigind asa, ca un ecou (…)
(Continuare in numarul viitor)
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Bucuresti: noaptea 21/22 decembrie 1989
GLOANTE EXPLOZIVE (DUM-DUM)
POPTEAN Petre, născut în 27.12.1965, la Margău lângă Huedin, domiciliat în Bucureşti str. Carpaţi 54, a lucrat ca şofer la ITB. In 21 Decembrie s-a dus în oraş să-şi protejeze sora care ieşea de la serviciu. Amândoi au plecat pe Calea Victoriei şi au ajuns la Dalles, unde cu groază au asistat la strivirea Mioarei Mirea de către tancheta ce intrase în mulţime făcând să sară în sus capete, mâini şi picioare într-un vacarm asurzitor. Prin sângele ce băltea pe jos, Petre i-a strigat sorei că se duce să ridice răniţii. Pe când era aplecat, a fost lovit în abdomen şi şoldul stâng de cartuşe dum-dum care i-au provocat răni mari. Sora lui, Monica, a reuşit să oprească o salvare cu număr de Târgovişte, dar până la Spitalul 9 nu a mai rezistat. Aproape de ora 18 s-a stins Petre.
Spitalul Coltea (Cristian Calugar, “Cine a tras gloante explozive?” Flacara, 13 februarie 1991, p.9)
1. Nicolae Lucian, adus pe data de 21 decembrie 1989. Diagnostic: fractura cominutiva femur sting in treimea inferioara, cu leziune de artera si vena femurala si pierdere de substanta prin plaga impuscata.
2. Necunoscut, adus pe 22 decembrie, ora 1, decedat la ora 1.30. Diagnostic: hemoragie peritoneala cataclismica cu plage de vena porta, case splinice, zdrobire de pancreas prin plaga impuscata hipocondru sting. Plaga zdrobita de colon travers.
Bucuresti: noaptea 21/22 decembrie 1989
GLOANTE VIDIA (CRESTATE; calibru 5,45-5,65)
Ultima data a fost vazuta in viata la 21 decembrie, in jurul orei 23:00, in zona Intercontinental. Tot la Inter a murit si tanarul Lucretiu Mihai Gatlan, de 19 ani, impuscat probabil de la o distanta cuprinsa intre 20 si 100 de metri. Cristian Florea a fost impuscat in cap la 21 decembrie, in jurul orei 24:00, in zona restaurantului Dunarea. A fost lovit din spate, probabil de la o distanta de 10-30 de metri, cu un glontperforant, cu varful rotunjit.
lucid Says: December 21st, 2008 at 10:33 pm Eu am fost martor ocular in centrul Bucurestiului de la ora 12 la ora 18. Dimineatza, la 7.30 – se luminase, era o zi calda cu soare – am vazut in piatza Unirii coloanele de manifestantzi si m-am mirat ca era cam devreme. Am ajuns la Romana si de acolo la hotel Dorobantzi de unde trebuia sa insotzesc doi colegi fizicieni de la institutul Kurchatov la aeroport. Trebuiau sa plece duminica, dar de la ambasada fusesera sfatuitzi sa plece mai devreme si eu fusesem cu ei la Aeroflot – vis-a-vis de Scala sa-si schimbe biletele. La ora 8.30 eram la ei si apoi am luat autobuzul Tarom de ora noua (pleca din fatza agentziei de pe Brezoianu, unde e azi CFR-ul). I-am dus la aeroport, i-am vazut trecand de controlul bagajelor si pe la 11.30 m-am suit in autobuz inapoi. La ora 12, la Romana, soferul ne-a spus ca traseul e deviat si ne-am dat jos. Tocmai auzisem la radioul autobuzului ca luase cuvantul o tanara utecista. La 12.05-12.10 in dreptul magazinului Eva am vazut venind grupuri compacte de mitingisti, destul de calmi. M-am mirat ca se terminase asa repede. Ajunsi in dreptul lor, am auzit: “ne-au chemat la miting ca sa traga in noi”. Hait, mi-am zis, hai repede in piatza palatului ca s-a intamplat ceva. Am ajuns pe Onesti si am vazut catziva “tovarasi” dirijand destul de calmi ambulantzele ca sa-i ridice pe cei catziva calcatzi in picioare. Surpriza cea mare a fost in piatza cand am putut merge pe trotuarul din fatza ceceului, care era de peste 10 ani interzis “publicului”. Piatza era goala, dar pe iarba din fatza balconului celebru zaceau zeci de steaguri si lozinci – unele rupte. In dreptul barului Atlantic – era cca 12.20 – un grup oarecum compact de “tovarasi” – erau, mi-am dat seama ulterior – cadrele lui Goran (secu’ municipal) si ofitzerii IGM-ului (militzia Bucuresti). L-am recunoscut pe un fost coleg de liceu, era parca lent-major la militzie, pe care l-am intrebat ce se intampla. Mi-a raspuns calm: asta e, daca nu a mai slabit putzin shurubul….De altfel, totzi din grup erau surprinzator de calmi (formasera grupul disciplinat de “uratori” din fatza balconului, care a fost filmat de TV dupa panica din piatza, ei ramanand grupatzi disciplinat ca sa strige lozincile). Un om al lui Goran a venit cu un fel de tzevi indoite – cam 20 cm una – spunand ca asa ceva se putea face si la IMGB, apoi puneai carbid si….poc. Au primit un ordin si au plecat in liniste pe Calea Victoriei spre sediul lor – cladirea de langa magazinul Victoria. Am mers si eu dupa ei si am ajuns la cca 12.30 in fatza Cercului militar. Eram mai multzi care cascam gura. Se auzeau deja lozinci scandate spre libraria Eminescu (sunt de la Timisoara, a spus cineva), cand, deodata, un microbuz s-a oprit in dreptul nostri si vreo trei malaci in combinezoane albastre cu bate gen baseball s-au repezit la noi ca si cand voiau sa ne ia la bataie. Am ridicat mainile spre unul si i-am spus: ce vrei cu noi? ne uitam. Ne-a lasat in pace dar vad si acum jocul de glezne ca al boxerilor in ring pe care-l faceau in fatza trecatorilor. Am trecut pe trotuarul unde e acum Pizza Hut. Un “tovaras” cu palton de stofa englezeasca si caciula brumarie plus burta de rigoare s-a rastit la noi – eram gura-casca – sa plecam de acolo “caci s-ar putea sa se traga”. Auzind, niste femei de la etajul I – probabil lucratoare al magazinul Compescaria de atunci, au strigat la el: vretzi sa ne omoratzi acum? “Tovarasul” s-a inrosit ca racul si a luat-o la sanatoasa spre sediul din Calea Victoriei. Am ajuns pe Academiei in dreptul Arhitecturii unde ne-a oprit un cordon de militzieni si civili. Nu pot uita cum la catziva metri, in fatza la hotelul Union, un “tovaras” tot in palton dar cu palarie tare a luat literalmente de parul lung o tanara si a bagat-o in hotel. Am trecut prin pasaj la Telefoane si, era blocat accesul acum spre piatza palatului, am coborat spre cinematograful Union. Am fost fotografiat de un “toavras” – aparusera mai multzi si deocamdata fotografiau pe toata lumea de pe strazi. Am ocolit sala palatului si am iesit in Magheru pe Onesti in fatza Bisericii Italiene. Era cam 12.45 si se formase cordonul de trupetzi cu scuturile acelea albe caraghioase. Erau speriatzi, recrutzi. In spate “tovarasii” erau agitatzi si discuatu aprins. M-au lasat sa stau cateva minute acolo – se auzeau lozinci scandate dinspre Intercomntinental. La un moment dat mi-au cerut sa plec si, ocolind pe Vasile Conta, am ajuns pe la 13.30 cred in fatza la Intercontinental. Am sta aici pana s-a intunecat, asistand la napraznica sosire a celor doua sau trei TAB-uri vopsite in albastru pe care scria MILITZIA si care efectriv erau sa striveasca catziva tineri sub rotzi. Se scandau lozinci, se discuta aprins, se huiduia, dar “fortzele de ordine” erau in expectativa in perimetrul din jurul ceceului si palatului. Pe la ora 18 am plecat acasa ca nu mai puteam de foame.
Cine a tras in acea noapte? Simplu de aflat: intrebatzi “catargele” – securistii instalatzi pe cladirile inalte din zona ca sa observe orice miscare (asa se facea si pe traseul acasa al ceausestilor, zilnic). Nu cred ca ei au tras, dar sigur i-au vazut pe lunetistii din apartamentele conspirative din zona care au impuscat numai in cap si in gat cu gloantze vidia. Nu ca sa faca macel, ci ca sa imprastie multzimea. Au mai tras din spatele scutierilor catziva dementzi de securisti si activisti plini de ura si prostie care nu pricepeau ca partida era pierduta. Au tras cu pistoalele din buzunar la adapostul trupetzilor cu scuturi. Putzini si astia, majoritatea pricepusera ce va urma. Putzini – putzini (probabil cateva zeci), dar tot au omorat atatzia tineri. Din pacate nu se vor da in gat intre ei, asa ca doar Dumnezeu ii va pedepsi.
Tm_Ionescu (#14). Am fost la Dales atunci. Armata a tras, e drept, cu muniţie de război, dar dacă ar fi tras din plin, aproape că n-ar mai fi rămas martori. Ar fi fost mai rău ca la Amritsar. După prima şarjă, cea de după intrarea camioanelor în mulţime, am văzut un singur civil răpus de glonţ. Era pe trotuar, acolo unde probabilitatea de a fi fost nimerit era ceva mai micaă. Pare să fi fost un glonţ de calibru mic. Şuvoi subţire de sînge, dar moarte instantanee, ceea ce, mai degrabă validează tehnica (anti)teroristă de la Timişoara.
Cît despre autori, cred că ei sunt printre noi, sunt vocali, sunt în sistem, iar cei mai norocoşi figurează în Top 300. Ceilalţi sunt cămătari mărunţi, recuperatori, traficanţi de chestii ilegale, patroni de “firme de pază”.
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Stau cam uimit…daca am inteles din reportajul fragmentar…se pare ca dosarul 97/P/1990…se refera in principal la 21-22 decembrie 1989 in bucuresti (deci piata universitatii), fiindca e vorba de acesti curajosi dar nenorociti 48 de morti si 150 de raniti (vedeti articolul din ziare.com reluat din Newsin 16 septembrie 2009 in legatura cu aspectul acesta)…deci se pare ca n-are nici o legatura directa cu evenimentele dupa fuga lui Ceausescu si etapa “teroristi”!
Hai sa trecem la citeva articole interesante despre aceste tragice evenimente din seara cea mai lunga 21-22 decembrie 1989: dupa aproape patru ani in care el a negat ca unitate speciala de lupta antiterorista (securitatea) au avut vreun rol represiv in evenimentele din 21-22 decembrie 1989…Petre Mihai Bacanu a revenit pe 28 decembrie 1993 in Romania Libera …
—————————————————————————————-
Procurorii mai au in lucru doar doua dosare ale Revolutiei
Parchetul General mai are in lucru doua dosare ale Revolutiei, unul la Sectia Parchetelor Militare referitor la Sibiu, care are 1.000 de volume, in care sunt cercetate imprejurarile in care au murit 48 persoane si au fost ranite 150, iar celalalt se afla la Sectia de Urmarire Penala.
In dosarul de la Sectia Parchetelor Militare sunt cercetate imprejurarile in care participanti la Revolutie din Timisoara, Bucuresti, Brasov, Constanta, Slobozia si Resita au murit impuscati sau au fost raniti. La dosar lucreaza trei procurori, care aproape au finalizat studierea celor 1.000 de volume, in vederea evaluarii probelor si a stabilirii vinovatilor.
De asemenea, la finalizarea dosarulului de la Sectia de Urmarire Penala lucreaza tot trei procurori.
Dosarul de la Sectia Parchetelor Militare, cu numarul 97/P/1990, este o parte disjunsa dintr-un alt dosar constituit imediat dupa Revolutie (nr.76/P/1990) in care au fost trimisi in judecata noua inculpati, iar cauza a fost solutionata definitiv de instanta de judecata. Dosarul 97/P/1990 a fost disjuns prin Ordonanta din 24 iulie 1990 si s-a aflat in lucru la procurorul militar Dan Voinea pana la 15 ianuarie 2009, cand acesta s-a pensionat, fiind preluat de cei trei procurori militari care se ocupa in prezent de ancheta.
In dosarul 97/P/1990 se incearca identificarea persoanelor care “prin folosirea armelor de foc si a altor mijloace violente” au ucis 48 de persoane si au ranit 150.
Dosare din tara trimise in instanta pentru evenimentele din 17-21 decembrie 1989
Pentru violentele inregistrate pana pe 22 decembrie 1989 au fost intocmite 102 dosare penale, fiind cercetate 214 persoane.
Dintre persoanele cercetate, 51 au fost trimise in judecata. Astfel, au ajuns sa raspunda in fata instantei trei membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, un membru al Comitetului de partid al judetului Timis, trei inculpati din Departamentul Securitatii Statului, sase cadre ale Securitatii Judetului Timis, sase ofiteri si un subofiter MApN, precum si doi civili.
Printre cei trimisi in judecata s-au aflat: Ion Coman, fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, Radu Balan, fost prim secretar al Comitetului Judetean Timis al PCR, Ilie Matei, fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman si Cornel Pacoste, fost viceprim ministru. Toti au fost judecati pentru genocid.
Peste 41.000 de persoane au fost audiate in dosarele Revolutiei
Activitatea organelor judiciare cu privire la evenimentele din decembrie 1989 a presupus audierea a peste 41.000 de martori si persoane vatamate. De asemenea, in cazul a 3.500 de persoane s-a dispus efectuarea unor constatari medico-legale si trimiterea spre examinare la Institutul National de Medicina Legala si la laboratoare exterioare de medicina legala.
Prin ordonanta s-a dispus efectuarea a peste 1.100 expertize balistice, au fost efectuate peste 10.000 de investigatii in teren si aproximativ 1.000 de cercetari la fata locului cu intocmirea proceselor-verbale.
In timpul Revolutiei din decembrie 1989 au murit 1.104 persoane, din care 162 au fost ucise pana la 22 decembrie 1989, iar 942 dupa aceasta data. In Bucuresti au murit 543 persoane.
De asemenea, au fost ranite 3.352 de persoane, din care 107 pana la 22 decembrie 1989, iar 2.245 dupa aceasta data. Dintre raniti, 1.879 sunt din Bucuresti, iar 1.473 din restul teritoriului.
Din totalul de victime inregistrate dupa data de 22 decembrie 1989, 260 de decedati si 545 de raniti erau cadre ale Ministerului Apararii Nationale, iar 65 de decedati si 753 de raniti angajati ai Ministerului de Interne.
Din datele de ancheta a reiesit ca 333 de decese si 648 de raniri au fost provocate de actiunile personalului subordonat Ministerului Apararii Nationale, iar 63 de decese si 46 de raniri au fost provocate de cadre ale Ministerului de Interne.
Procurorii au intocmit peste 4.000 de dosare in legatura cu Revolutia din decembrie 1989
In legatura cu evenimentele din decembrie 1989 au fost inregistrate 4.495 de dosare penale, din care 2.894 de dosare au fost intocmite la Sectia Parchetelor Militare si Parchetul Militar Bucuresti, iar 1.601 la parchetele militare din teritoriu.
Din totalul acestor dosare, 3.135 au avut drept obiect uciderea sau ranirea unor persoane, din care 2.311 au fost inregistrate la Sectia Parchetelor Militare si la Parchetul Militar Bucuresti. Separat, parchetele civile au instrumentat 52 de dosare penale, toate avand ca obiectiv ucideri si raniri produse dupa data de 22 decembrie 1989.
Pentru evenimentele din decembrie 1989, parchetele militare au trimis in judecata 245 inculpati in 112 dosare. Printre cei trimisi in judecata sunt 38 de ofiteri (din care sase generali), noua subofiteri si 35 de militari in termen din cadrul Ministerului Apararii Nationale; 85 de ofiteri (din care 12 generali), opt subofiteri si un militar in termen din cadrul Ministerului de Interne, iar 69 de inculpati sunt civili.
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009
Valentin Ceausescu … Painting a False Picture of December 1989
Earlier this year, the New York Times, published an article about Valentin Ceausescu, Nicolae and Elena Ceausescu’s only surviving child as the article notes, getting back artwork, mostly paintings, that had once been in the possession of his family (http://www.nytimes.com/2009/02/26/arts/design/26abroad.html?ref=arts Romania Shrugs Off Reminder of Its Past ). Well, now he is back: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Valentin_Ceausescu-_Nu_a_fost_revolutie-ci_o_harababura_organizata_de_cei_care_voiau_puterea_0_173982729.html Adevarul 19 decembrie 2009 repeating many of the same things:
UN MESAJ PENTRU VALENTIN CEAUSESCU
“It was orchestrated by the people who then took charge,” he says. “I found out later that the Russians had a large number of people in the country who had no need to take action . . . They couldn’t believe that everything crumbled in a few seconds – that disorganised everything, and the people in charge had to come up with a plan. There were no loyalists, no forces to fight and had to take someone on. They gave arms to everybody in the streets, people were trigger-happy. That’s what happened.”
These articles remind me of Valentin’s comments to American novelist William Mcpherson back in a 1997 Wilson Quarterly article about the events of the Romanian Revolution of December 1989. It is worth recalling what Valentin said; here are some excerpts:
Valentin and I were having coffee in the Vox Maris, the same grand casino where the funeral feast was held. It was morning, two days after the funeral [of Nicu Ceausescu], and the crowds had not yet arrived.
“Nicu was never groomed to be the successor. That was [only] the rumor.” He paused for a moment. “But rumors even become the reality.”
“Yes. Especially in Romania.”
“Maybe others in the party thought it would be a good idea. He could command a lot of sympathy. He always wanted to look tough and act strong, but he wasn’t. He was more like a child than anything else.”
“What about the 90 people killed in Sibiu?”
“He did not order the shooting. I know when he’s trying to lie, and he wasn’t lying. I knew immediately. That’s why I defended him so strongly.”
He paused and lit another Pall Mall. “Have you noticed? All the heroes in Sibiu now are the militia and the Securitate – all the dead people, and now they are the heroes of the revolution.” “So the villains are now the heroes?”
“Yes.”
And the heroes are now the villains.
The official toll of the dead, revised frequently with a final version released three years after the events, is 1,104; only 160 were killed before the dictator fled.
Curious – if the figures are accurate – that the majority of them were killed in Sibiu. “A lot of effort,” Valentin once said, “to kill these two old people.”
William Mcpherson, “A Balkan Comedy,” The Wilson Quarterly, Volume 21, Issue 3 (Summer 1997)
———————————————————————————–
As I have written elsewhere (see Hall 2005 and 2006 for instance)
These are, of course, beautiful excerpts from the perspective of rewriting the revolution. Valentin attempts to argue that a) it was only rumor that Nicu was being groomed to succeed Nicolae , b) Nicu did not give any order to open fire in Sibiu, and c) (less explicitly, but nonetheless clear enough) there was no counter-revolutionary resistance by so-called “terrorists.”
Each of these three contentions is false, and, in fact, it should not be terribly surprising that as he lies about one, he lies about others too. Below some of the evidence presented on this site that in one way or another demonstrates that these three contentions are false. (On the last one in particular, Valentin’s views are in line with those of people such as Dan Voinea, Vladimir Belis, Angela Bacescu, and many others…I am convinced that part of the sympathy and/or understanding for Valentin Ceausescu–as demonstrated to some extent in Mcpherson’s aforementioned article–stems in part from misunderstandings about what happened in December 1989, misunderstandings fueled in particular by former Securitate revisionism.)
——————————————————————————————————————
Cazul SIBIU
Monica N. Marginean, “MARIAN VALER: Asistam la ingroparea Revolutiei,” Expres, nr. 33 (septembrie 1990), p. 2.
Sa continuam dialogul inceput acum citeva saptamini prin limpezirea unor aspecte din evenimentele lui decembrie 1989 la Sibiu, aspecte pe care dubla calitate de procuror si membru al Comisiei de ancheta va impiedicau sa le dati publicitatii. Deci, de fapt, ce a putut afla, in ciuda obstructiilor si piedicilor de tot felul, fostul procuror Marian Valer, despre implicarea unor elemente ale fostei securitati si militii in evenimentele singeroase din Sibiu?
In urma anchetelor desfasurate la Sibiu, rezulta ca la data evenimentelor din decembrie 1989, organele Ministerului de Interne aveau adoptate doua planuri de actiune in cazul aparitiei unei defectiuni antiregim sub forma revoltei sau manifestatiei anti-ceausiste ale populatiei, ori sub forma unei tentative de lovitura de stat militara. Astfel, in primul rind, pe baza ordinului ministrului de interne nr. 02600/1988, la data respectiva functia sus mentionata fiind detinuta de Tudor Postelnicu, ordin emis ca urmare a manifestatiilor anticeausiste de la Brasov, din 15 noiembrie 1987, s-a adoptat la nivelul Inspectoratului judetean Sibiu al M.I. un plan unic de actiune si interventie in cazul unor manifestatii, in care urmau sa fie implicate securitatea, militia, trupele de securitate si cele de pompieri din cadrul Ministerului de Interne. Intr-o asemenea eventualitate, un rol deosebit urmau sa detina plutoane de interventie special constituite, respectiv plutoantele Scutul, Soimii si U.S.L.A. In al doilea rind, in urma investigatiilor efectuate a rezultat ca organele M.I. mai aveau un plan secret de actiune impotriva unitatilor Ministerului Apararii in cazul unei tentative de lovitura de stat militara sau a altei atitudini antiregim a armatei. Probabil ca acest plan era in conexiune cu planul Z-Z, la care facea referire Ion Dinca in cazul procesului sau si care consta in acorduri secrete incheiate de Ceausescu cu 5 state arabe pentru acordarea de asistenta militara directa in cazul unui puci militar in Romania. In acest sens, in timpul evenimentelor din decembrie 1989 din Sibiu, armata a gasit o harta cu casele conspirative ale Securitatii din jurul unitatilor militare din municipiu, in care urmau sa fie plasate cadre de securitate care sa actioneze impotriva acestora, in eventualitatea dezicerii armatei de regimul ceausist. In urma investigatiilor efectuate, s-a constatat ca din asemenea case s-a actionat cu foc asupra unor unitati militare, incepind cu dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, deci dupa rasturnarea dictaturii. S-a mai constatat ca, in general, in casele respective locuiau foste cadre de securitate sau militie, care se pensionsera sau trecusera in rezerva, sau informatori al securitatii, precum si ca, dupa inceperea manifestatiilor anticeausiste la Sibiu, la casele respective au intrat autoturisme care aveau numere de inmatriculare din alte judete, de exemplu Constanta, Iasi, Bacau. Astfel asupra U.M. 01512, s-a tras din imobilul nr. 7 din str. Stefan cel Mare, situat vis-a-vis de pavilionul central ai acesteia, in care locuiau familii ale unui fost comandant al securitatii din Sibiu si un informator al securitatii, precum si din imobilele situate in str. Moscovei, paralela cu unitatea militara. Asupra U.M. 1606, s-a tras din imobilul cu nr. 47 de pe str. Moldoveanu, in care locuiau un fost sef al militiei judetului Sibiu, iar asupra U.M. 01080 s-a tras din vila Branga, de pe Calea Dumbravii, in care locuia cu familia un mare crescator de oi, precum si din vila unui medic. A mai rezultat ca locatarii imobilelor respective au lipsit de la domiciliu in timpul evenimentelor, parasindu-le cu citeva zile in prealabil, precum si ca in unele din aceste case nu s-au gasit urme de mobilier sau de obiecte casnice. Harta caselor conspirative ale securitatii si militiei a ajuns in posesia locotenent-colonelului Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, dar acesta, fiind solicitat sa o depuna la comisia de ancheta, a motivat ca nu o mai gaseste.
Monica Marginean: Intr-o convorbire telefonica de saptamina trecuta, va plingeati de unele afecte nedorite ale demisiei dumneavoastra. De fapt, despre ce este vorba?
Marian Valer: Am simtit la scurt timp dupa publicarea demisiei ca beneficiez de serviciile organizatiei domnului Virgil Magureanu….Revin ca sa arat ca la Satu Mare am fost urmarit in modalitati mai mult sau mai putin insidioase, de asemenea, in primele zile, la domiciliul parintilor mei s-au deplasat in mai multe rinduri indivizi care s-au interesat de soarta mea.
(”Asistam la ingroparea Revolutiei” Expres, nr. 33 septembrie 1990, p. 2)
“Dupa evenimente au disparut niste declaratii date la comisiile de ancheta, au disparut caietele brute de inregistrare de la ofiterii de serviciu, plus o harta in care am insemnat casele de unde s-a tras. Mortii care erau in combinezoane si aveau mai multe haine dedesubt i-am identificat: erau cadre ale M.I. din Sibiu (Militie si Securitate)….S-au gasit arme si munitii care nu sint in dotarea armatei, s-au gasit pistoale cu amortizor, care nu sint in dotarea noastra etc.”
(Aurel Dragomir cu Dan Badea, “Secretele Revolutiei,” Expres, nr. 22 ( 7-13 iunie 1994), pp. 8-9.)
SIBIU, 21 decembrie 1989
Doua autoturisme ARO si un autoturism Dacia au inconjurat grupul Piata Mare, facand arestari. Militienii din ARO albastru au facut 3 arestari, placand in viteza. Autoturismul 1-SB-3634 a demarat in viteza printre oameni, solicitand respectarea linistii si ordinei publice. ARO cu numarul 1-SB-1425 a fost intors cu rotile in sus si a fost incendiat de o tanara.
Astfel, din adresele numărul 68 000 07 din 7 ianuarie 1990 şi numărul 68000171 din 28 februarie 1990 ale Serviciului Independent Arme-Muniţie şi Substanţe Toxice din cadrul Inspectoratului general al Poliţiei rezultă că, inculpatul figurează în evidenţa deţinătorilor legali de arme, cu pistolul marca STAR calibrul 7,85mm şi 12 cartuşe acelaşi calibru. Pentru celelalte arme găsite în locuinţa din Sibiu şi anume:pistolul mitralieră AKM , calibrul 5,6 mm, pistolul SCHMIDT, carabină automatic marca G ARM, calibrul 5,5mm, carabina 7 x 64 SAKO, carabină BROWING şi puşcă de vânătoare cu alice, semiautomată,calibrul 12 mm, cât şi pentru muniţia:6 cartuşe –357 MAGNUM, 214 cartuşe calibul 12 mm , 66 cartuşe-300 V.I.N. , 140 cartuşe-7×64mm şi 506 cartuşe.
Ion Neata: “…Avea cartus inauntru, l-am extras imediat si am inceput sa studiez arma, stiti, eu sint la maistri militari, specialitatea armament. Mi-au trecut multe pusti prin mina, dar asa ,bijuterie’ inca nu am vazut. Este vorba de un Browning de mare precizie, calibru 5,6 mm de productie belgiana….Controlindu-l am gasit asupra sa urmatoarele: buletin de identitate pe numele Fanea Nicolae, legitimatie de serviciu, pe acelasi nume, din care rezulta ca este inginer la I.P.A.S….si o statie de emisie-receptie de tipul celor de la militie.”
[“On 23 December 1989 in Sibiu, a soldier participated in the capture of one Fanea Nicolae who was carrying a Belgian-made 5.6 mm Browning and “a radio transmitter-receiver of the type used by the Romanian ‘Militia’.
Ion Neata, interview by Major Mihai Floca, “Unde sint teroristii?,” Armata Poporului, no. 30 (25 July 1990), p. 3.”
De asemenea, la locuinţa inculpatului situată în Bucureşti,strada Cosmonauţilor nr.2-4, a fost găsit un pistol cu aer comprimat calibrul 4,5 mm , 23 cartuşe calibrul 7×64mm, un cartuş 300 V.I.N., 44cartuşe-357 MAGNUM, 3 cartuşe calibrul 12 mm, 498 cartuşe-calibrul 5,6mm, 50 cartuşe-calibrul 9mm lung, 27 cartuşe-calibrul 6,35mm, două cutii cu diaboluri –calibrul 4,5mm pentru care nu a posedat autorizaţie legală, aşa cum prevede articolul 2,litera f din decretul numărul 367/1971.
La locuinta lui Nicolae Andruta Ceausescu din Bucuresti
“arma cu luneta si 695 gloante calibru 5,6 mm”
[Victor Dinu, Romania Libera, 12 April 1990, p. 2.
During the trial of Nicolae Ceausescu’s brother, Nicolae Andruta Ceausescu, head of the Securitate’s Baneasa training academy, it was disclosed that at his home “a gun with an infra-red scope and 695 cartridges of 5.6 mm bullets were found.”
Continuare –declaraţia inculpatului Nicu Ceauşescu
Pr.-În legătură cu cea de a doua învinuire şi anume deţinerea, fără drept sau în condiţii nelegale, a mai multor arme de foc şi a muniţiei aferente acestora, a muniţiei în general, ce aveţi de spus? Deci aţi deţinut, şi câte astfel de arme, în ce condiţii?
In.-Da.
Pr.-Ce aveţi de relatat vizavi de această învinuire ?Deci, în primul rând, ce arme aţi deţinut la locuinţele dumneavoastră?
In.-Domnule preşedinte , acuma trebuie, ţin să specific acelaşi lucru-armele nu au fost găsite la locuinţa mea din Sibiu.Nici armele, nici muniţia. Armele au fost găsite la Centrul de Dresaj-Câini.
Pr.-Da.
In.-Armele erau proprietatea tatălui meu pe care le foloseam şi eu.
Pr.-Deci, care sunt aceste arme?
In.-Poftiţi?
Pr.-Care sunt aceste arme? Să-ncepem unde le-aţi deţinut şi cu ce titlu, să ne spuneţi.
In.-Aşa. Aceste arme, deci-nu ştiu exact denumirile…
Pr.-Cele din rechizitoriu corespundeau, ca să putem să vă facilităm…
In.-Da,da,da.
Pr.-Atunci aţi posedat un pistol mitralieră,fără serie, confecţionat tip CUGIR…
In.-Da.
Pr.-de 5,6 calibru?
In.-Da.
Pr.-Unde s-a aflat acest …
In.-Acest pistol mitralieră s-a aflat o perioadă la taică-miu, o perioadă la mine, o perioadă la Şcoala de câini.
Pr.-Când anume, de ce a ajuns la Şcoala de Câini?
In.-Păi, la Şcoala de Câini a ajuns în ziua de 22, când am spus, existând pericolul…
Pr.-Deci, până în 22, unde a fost?
In.-Păi,la…depinde de când?
Pr.-Deci, de-atuncia…
In.-Bun. La Sibiu ,deci, de 2 ani de zile ca să nu mai…la mine!
Pr.-Era al dumneavoastră?
In.-Nu!
Pr.-Dar?
In.-Era al lui taică-miu, io-l foloseam. De fapt, ar…ăăă…regimul era în felul următor(puţin mai complicat),deci în fosta Direcţie 5 a fostului Departament al Securităţii Statului avea, din câte cunosc eu, toate armele înregistrate. Ea se ocupa de înregistrarea lor, deci,practic trecerea lor în registru sau în … asta de port-armă, muniţie, întreţinere, toate celelalte probleme. Am avut două discuţii, în legătură cu aceste arme, cu fostul şef al Direcţiei a 5-a ,respectiv fost general sau actual general-Marin Neagoe.
Şi l-am întrebat: toate armele sunt normale?(armele care erau în posesia mea). Mi-a spus:„Nu e nici o problemă, toate armele sunt trecute în evidenţa miliţiei şi există un permis general pe ele).
Pr.-Deci aţi auzit că există un permis general pe aceste arme?
In.-Pe fiecare, adică toate sunt trecute pă un singur permis.
Pr.-Aparţinând cui?
In.-Aşa.
Pr.-Deci există un permis ! Ce fel de permis?
In.-Un permis de arme în care sunt trecute toate armele care există în casă…
Pr.-Un permis pe numele cui? Sau pentru cine?Sau al cui?
In.-Această întrebare n-am pus-o.
Pr.-Nu vi se pare nefiresc că n-aţi pus-o?
In.-Nu!
Pr.-Şi că v-aţi mulţumit?…Da.
In.-Nu mi se … ştiţi de ce? Să vă spun foarte sincer –datorită faptului că era Departamentul Securităţii Statului.
Pr.-Acest pistol-mitralieră, de tip CUGIR, calibrul 5,6, de cât timp se află în detenţia dumnea, în deţinerea dumneavoastră?
In.-Doi ani jumate.
Pr.-„Am deţinut un pistol mitralieră-calibrul 5,6, tip Cugir, primit în urmă cu circa doi ani, de la tatăl meu…”. Pistolul SCHMIDT, unde l-aţi avut, tot la Sibiu? Pistol Schmidt?
In.-Pe care aveam permis de port-armă sau…?
Pr.-Pistolul SCHMIDT ca atare, şi pe urmă cu permisul…
In.-Păi, nu ,dar nu ştiu care este, vă rog să mă scuzaţi, da’ io nu ştiu exact, după denumire, cum arată, asta e partea mai…ăăă…
Pr.-Problema aceasta de tip de arme militare sau nu şi de mărci , nici nouă nu ne este foarte familiară, dar…
In.-În rechizitoriu spune că io-am avut permis de port –armă cu un singur pistolet.
Pr.-Câte pistoale aţi avut atunci? Câte pistoale,pistolete aţi deţinut?
In.-SCHMIDT? Păi, dacă-i aici e…tot de 2 ani de zile.
Pr.-Ca număr vă întreb.
In.-Păi, câte sunt în rechizitoriu.
Pr.-Nu, nu! Câte aţi avut dumneavoastră? Nu ştiaţi câte arme?
In.-Nu!
Pr.-„Nu pot preciza câte pistolete am deţinut…”
Dar, la Bucureşti, câte v-au fost găsite în maşină?
„…dar,la Bucuresti, au fost găsite în maşina cu care călătoream 2 pistolete,…”. Vă aparţineau acestea ?
In..-Da.
Pr.-„…care îmi aparţineau .” Câte carabine aţi avut?
In.-Două.
Pr.-Două sau trei?
In.-Două puşti de vânătoare şi două de 5,6 fiindcă şi…
Pr.-Deci două? Două cu lunetă şi două fără?
In.-Da.
Pr.-„Am mai deţinut 2 carabine cu lunetă şi 2 puşti de vânătoare”. Toate acestea la Sibiu, ce-am discutat?…
Pr.-Toate acestea la Sibiu, ce-am discutat până acuma?
In.-Da.
Pr.-„Toate acestea în locuinţa mea, din Sibiu, până la data de 22 decembrie…”
Cine a dispus să fie duse la Şcoala de Câini? Când,înainte de a pleca spre aeroport?
In.-Nu! Dimineaţa la şapte.
Pr.-„…când, dimineaţa, eu am dispus să fie transportate la Şcoala de Creştere şi Dresaj-Câini”. În locuinţa din Cosmonauţilor aţi deţinut un pistol de tip aer comprimat?
In.-Cred că da. Da!
Pr.-„Am deţinut la locuinţa din Bucureşti, strada Cosmonauţilor, un pistol de tir, cu aer comprimat, marcă germană”.
Contestaţi muniţia şi tipul de muniţie şi numărul din procesele verbale, care le-aţi văzut la dosar?
In.-Nu,păi…
Pr.-Că s-ar fi găsit la locuinţa dumneavoastră, că vă aparţineau?
In.-A, tot ce se poate! Acuma, singurul lucru, care pot să spun io , e că n-am văzut procesul verbal de percheziţie, da’, merg pe bună credinţă, înseamnă că aşa e.
Pr.-Da, atuncia ne puteţi dumneavoastră spune câte anume?
In.-Nu!Nu.
Pr.-„Am deţinut muniţie atât la locuinţa mea din Sibiu,…
In.-La Sibiu toată a fost dusă la…
Pr.-…care a fost, şi ea, transportată, la Centrul de Creştere şi Dresaj-Câini…”
La Bucureşti aţi avut muniţie? În Cosmonauţilor?
In.-Cred că da. Dacă spun c-am avut …
Pr.-„…şi cred c-am avut muniţie şi la locuinţa din Bucureşti”.
In.-Am înţeles că s-a găsit un cartuş, două cartuşe,mă rog.
Pr.- „Nu pot reda numeric şi, ca tip, muniţia deţinută , dar consider reale menţiunile din actele de la dosar”. Acestea v-au fost,în parte, date de tatăl dumneavoastră sau le-aţi primit dumneavoastră personal,sau cum? Aceste arme : carabine, puşti cu lunetă, pistoale?
In.-Da. Adică, am încercat de la început să explic un lucru. Deci nu numai astea le-aveam. Aveam la Direcţia 5-a mai multe.
Pr.-Nu. Asupra dumneavoastră şi-n locuinţele dumneavoastră?
In.-Bun!Asupra mea s-a găsit un pistol.
Pr.-Aşa.
In.-Dar…ăăă…problema care e – ei se ocupau de toate problemele astea.
Pr.-De unde aţi primit acestea despre care am vorbit?
In.-Aa, bun! O parte, de exemplu, o parte le-am primit şi eu, o parte erau de la tată-miu.
Pr.-„O parte din aceste arme le primisem de la tatăl meu , altele le primisem în mod direct.”
In.-Aşa. De exemplu, pistol…
Pr.-„Cert este că generalul Neagoe îmi comunicase că, pentru toate aceste arme există înregistrări legale , precum şi un permis general, iar eu nu am cerut alte precizări.”
Consideraţi că le deţineţi legal,practic?Consideraţi că sunteţi în deţinerea legală a acestor arme şi a acestor muniţii?
In.-Foarte greu de spus.Adică, domnule preşedinte, vă daţi seama că, în funcţia pe care o aveam io, ca să deţin permis, adică să obţin permis de port-armă şi muniţie aferentă era un lucru foarte simplu.Era, practic îl chemam pe cel de la…
Pr.-În funcţia în care…
In.-Era…
Pr.-…aţi deţinut-o, multe probleme le puteaţi rezolva foarte simplu,dar, aicea, este altă problemă.
In.-Bun, io-am…
Pr.-Tocmai în funcţia pe care o deţineaţi, eraţi dator să cunoaşteţi dispoziţiile legilor şi legislaţiei române.
In.-…am plecat de la buna…
Pr.-Vizavi de această legislaţie…
In.-Da?
Pr.-…dumneavoastră vă consideraţi un om cu studii superioare şi cu o anumită…deci, din acest punct de vedere consideraţi legală, privitor la legea română ?
In. -Am de făcut 2 precizări: nu cunosc legea din ` 71 privind regimul armelor …
Pr.-Deci nu cunoaşteţi această lege?
In.-Da.Aşa. Şi…ăăă…la momentul respectiv, consideram legal, dacă era vorba de…
Pr.-„Nu cunosc legea, actul normativ din 1971, privind regimul armelor şi muniţilor…”
In.-Da’ , acuma cunoscând, ştiu că nu-i legal.
Pr.-Şi deci, atunci, apreciaţi că sunteţi în cadrul unei deţineri legale?
In.-Nu,acuma…
Pr.-Nu acuma. Atunci ?
In.-Atuncia? Atuncia da, fiind…
Pr.-„…şi am considerat, în permanenţă, că mă aflu într-o deţinere legală a armamentului şi muniţiei, abia acum realizând că am încălcat dispoziţiile legale.”
Aţi avut,totuşi, un permis de port-armă ?
In.-Da.
Pr.-Şi la acest permis de port-armă, ce armă era trecută?
In.-Un pistol .
Pr.-Cine, de ce vi s-a dat? L-aţi solicitat dumneavoastră sau…?
In.-Nu! Era singura armă care nu provenea de la Direcţia 5.
Pr.-Da.
In.-Şi provenea direct de la Postelnicu. Şi-atuncia, când am zis , mi-au dat arma…
Pr.-Nu vi s-a părut normal că pentru acest pistol aveţi permis de port-armă, iar pentru toate celelalte-şi pe numele dumneavoastră categoric-?
In.-Dupa-ceea. Ăsta a fost şi motivul pentru care l-am întrebat pe Neagoe.
Pr.-E clar!
„Eu am primit un pistolet de la…direct de la Tudor Postelnicu şi un permis pentru acest pistolet, şi atunci l-am întrebat pe generalul Neagoe despre situaţia celorlalte arme, aflând despre ceea ce am numit un permis general”. În legătură cu aceste probleme, legate de învinuirea , în legătură cu armamentul şi muniţia mai aveţi ceva de declarat?
In.-Nu. Nu.
Pr.-În conformitate cu dispoziţiile legale, dacă aţi relatat tot ceea ce-aţi avut de relatat în legătură cu învinuirea, Instanţa vă va adresa câteva întrebări.
Did the black-suited ones have any affiliation to any institution? After all, is it not odd that so many of them would appear to be dressed in the same garb? In 1990, an engineer, Mircea Georgescu, expressed his frustration about the post-December disappearance of the “terrorists” in Sibiu, Nicu Ceausescu’s fiefdom, as follows:
“Who fired from the attics of Sibiu on 21-22 December 1989? Who are the so-called terrorists? Where are their guns with scopes and unmistakable cadence? Silence on all fronts:…
c) A fighter from the guards, along with his brother, captured in these days (23-25 dec.) some 8 securisti among whom: one about 45-50 years old, at the State Theater Sibiu, we surrendered him to the Commander at the Army House. He was taken under guard by 4 civilian fighters (one in front had a club in his hand) and by a soldier with a gun at his side. He was dressed in a vest (like a smith’s) and a pant-suit (combinezon) that was black or a very dark grey…brown with short hair, well-built and 1,70-1,75 m tall….What, nobody knows anything about this guy either?…[emphases added]”[56]
Lt. Col. Aurel Dragomir, former commander of the “Nicolae Balcescu” Military Officers School in Sibiu, described in 1994 those killed as “terrorists” in Sibiu in December 1989:
…On the morning of 22 December…I was informed that on the rooftops there were some suspicious persons. I saw 2-3 people in black jumpsuits. The Militia told me that they weren’t their people. At noon there appeared 10 to 15 people in black jumpsuits who opened massive gunfire on the crowds and soldiers. I ordered them to respond with fire. I headed to the infirmary—the reserve command site, and col. Pircalabescu [head of the Patriotic Guards] called and asked me “why was there gunfire?” I told him we were being attacked. He told me to cease fire. Ilie Ceausescu [Ceausescu’s brother, and an Army General] told me to surrender. I slammed the telephone down. Then [Army General] Stanculescu called. I told him that we are under attack. Stanculescu said to me: ‘Defend yourselves!’….The attackers had on black jumpsuits under which they had on civilian clothes….Weapons and ammunition that weren’t in the arsenal of the Army were found, guns with silencers were found, that aren’t in the Army’s arsenal….After the events declarations given to the investigating commissions disappeared, notebooks filled with the recordings of officers on duty (ofiterii de serviciu), and a map that noted from which houses gunfire came. The dead who were in jumpsuits and had several layers of clothing were identified: they were cadre from the Sibiu Interior Ministry (Militia and Securitate)…. (“black jumpsuits” emphases and “weapons and ammunition…” emphasis added; rest in original)[57]
According to the Army’s semi-official account of the December events, in the area of the Cernica and Pustnicu forests and the Brick Factory in Bucharest (apparently in the vicinity of vilas of Postelnicu and Valentin Ceausescu), a tank unit under the command of Captain Ion Anghel “engaged in battle with terrorist elements that were on foot and in ABIs,” the latter being a vehicle exclusively belonging to the USLA, as was noted earlier.[134]
Sibiu, 19-22 December 1989
In Sibiu, Siani-Davies tells us:
Controversy also continues to surround a commercial TAROM flight, which is alleged to have brought up to eighty USLA troops from Bucharest to Sibiu on December 20, 1989. It is not clear if the USLA forces were actually on the airplane, or, even if they were, what they actually did in Sibiu…[Serban] Sandulescu (c1996), 57-58…suggests they were not members of USLA but the DIA [Army’s Intelligence Unit].[151]
From the standpoint of Siani-Davies’ unsuspecting reader such a conclusion may seem not only credible, but judicious. But one of Siani-Davies’ habits—identified negatively by even those who praise the book—is his tendency to draw negative equivalencies: i.e. there is about as much evidence to support x as there is to support y, in order to disprove or discount both propositions. In a review, Doris Mironescu writes:
“Very common are claims such as the following: ‘Finding the proof to sustain such an explanation of the events [that the Army’s Intelligence arm, the DIA simulated the “terrorist diversion,” to permit the Front’s takeover and a possible Warsaw Pact invasion of the country] is as difficult as proving that special units of the securitate took up arms against the revolution’ (p. 154). Mutually contradictory hypotheses are invoked in order to negate each other, not so much because of the weight of the claims, but through the ideological similarity of both.”[152]
This tendency definitely affects Siani-Davies’ analysis of the “terrorists” and its accuracy. To begin with, in the very book (Sandulescu) invoked by Siani-Davies, the head of the DIA (Battalion 404 Buzau), Rear Admiral Stefan Dinu, is quoted as having told the Gabrielescu commission investigating the December events (of which Sandulescu was a member) that “we hardly had 80 fighters in this battalion.”[153] It is known that 41 of them were in Timisoara from the morning of 18 December and only returned to their home base in Buzau on 22 December.[154] This makes it highly unlikely that they were on the 20 December TAROM flight to Sibiu that is in question.[155]
Contrast this with the signs that exist pointing to the mystery passengers as having been from the Securitate/Interior Ministry, in particular the USLA. Nicu Silvestru, chief of the Sibiu County Militia, admitted in passing in a letter from prison that on the afternoon of 19 December 1989, in a crisis meeting, Nicolae Ceausescu’s son, Nicu, party head of Sibiu County, announced that he was going to “call [his] specialists from Bucharest” to take care of any protests.[156] Ceausescu’s Interior Minister, Tudor Postelnicu, admitted at his trial in January 1990 that Nicu had called him requesting “some troops” and he had informed Securitate Director General Iulian Vlad of the request.[157] If they were, indeed, DIA personnel, why would Nicu have called Postelnicu, and Postelnicu informed Vlad of the request—would such a request not have been relayed through the Defense Minister?
The first two military prosecutors for Sibiu, Anton Socaciu and Marian Valer, identified the passengers as USLA. Even Nicu Ceausescu admits that this was the accusation when he stated in August 1990:
“…[T]he Military Prosecutor gave me two variants. In the first part of the inquest, they [the flight's passengers] were from the Interior Ministry. Later, however, in the second half of the investigation, when the USLA and those from the Interior Ministry began, so-to-speak, to pass ‘into the shadows,’ – after which one no longer heard anything of them – they [the passengers] turned out to be simple citizens…”[158]
Beginning, at least as early as August 1990, with the allusions of Major Mihai Floca, and later seemingly indirectly confirmed by former USLA officer Marian Romanescu, it was suggested that when USLA Commander Ardeleanu was confronted at the Defense Ministry on the night of 23/24 December 1989, Ardeleanu reportedly admitted that “30 were on guard at [various] embassies, and 80 had been dispatched to Sibiu with a Rombac [aircraft] from 20 December 1989 upon ‘orders from on-high’.”[159] Finally, and along these lines, we bring things full circle—and recall our “phantoms in black” again in the process—with the testimony of Army officer Hortopan to the same Serban Sandulescu at the Gabrielescu Commission hearings:
Sandulescu: About those dressed in black jumpsuits do you know anything, do you have any information about whom they belonged to?
Hortopan: On the contrary. These were the 80 uslasi sent by the MI [Interior Ministry], by General Vlad and Postelnicu to guard Nicolae Ceausescu [i.e. Nicu]. I make this claim because Colonel Ardelean[u] in front of General Militaru, and he probably told you about this problem, at which I was present when he reported, when General Militaru asked him how many men he had in total and how many were now present, where each of them was: out of which he said that 80 were in Sibiu based on an order from his commanders. Thus, it is natural that these are who they were.[160]
Bringing us up to the morning of 22 December 1989, and setting the stage for what was to come, Lt. Col. Aurel Dragomir told the Army daily in November 1990:
Dragomir: Events began to develop quickly on 22 December. In the morning some of the students posted in different parts of the town began to observe some suspect individuals in black jumpsuits on the roofs in the lights of the attics of several buildings.
Reporter: The same equipment as the USLAsi killed out front of the Defense Ministry…
Dragomir: And on the roof of the Militia building there were three or four similar individuals…[161]
Of course, the fact that these individuals were posted on the top of the Militia building on this morning, speaks volumes in itself about their affiliation. Indeed, in a written statement dated 28 January 1990, Ioan Scarlatescu, (Dir. Comm. Jud. Sibiu), admitted that he was asked by the Army on that morning if the unknown individuals “could be from the USLA?”[162]
În urmă cu 20 de ani, în centrul Braşovului, aproape 100.000 de oameni strigau în faţa actualei Prefecturi: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.
Filoti Claudiu ( 172 )
Lupea Ioan Daniel ( 255 )
